[ DESCARCA CARTEA IN FORMAT DOC: ParinteleDW.zip ]

INTRODUCERE

Sărbătoarea Rusaliilor din 1993 a adus vieţii mele o clipă de cumpănă... Ar fi mai drept să spun că a însemnat începutul unei noi vieţi pentru mine; pentru că în acea zi, într-o mănăstire din Sfântul Munte Athos, am fost botezat în credinţa ortodoxă, dobândind astfel acel "ceva" pe care mi l-am dorit din adâncul sufletului şi pentru care m-am rugat foarte mulţi ani. De aceea, cititorului i se va părea ciudat că nu am ştiut ce răspuns să dau prietenilor mei greci când m-au întrebat care a fost pricina retragerii mele din Biserica Catolică de care am aparţinut mai bine de 30 de ani şi în care am avut diferite însărcinări preoţeşti timp de mai bine de douăzeci de ani.

Uneori le-am răspuns că trecerea mea la Ortodoxie se datorează în întregime harului lui Dumnezeu. Şi totuşi, oare, nu orice trecere sinceră şi din suflet la credinţa cea adevărată (adică la cea Ortodoxă) este inspirată şi însoţită de acel har, care nu lucrează într-un gol, ci întotdeauna în, pe şi prin anumite întâmplări din viaţa fiecăruia? Ceea ce prietenii mei doreau să ştie erau, de fapt, împrejurările din viaţa mea în care Dumnezeu Şi-a arătat mila Sa faţă de mine.

Sau poate că le-am răspuns că, mult timp înainte de convertirea mea oficială, ştiusem în sinea mea, căci comunicările ortodoxe din întreaga lume, cu toate certurile lor neîntrerupte şi ruşinoase despre neînsemnate amănunte juridice, alcătuiesc împreună "singura biserică sfântă, catolică şi apostolică" (corect fiind "una, sfântă, sobornicească şi apostolească biserică") întemeiată de Însuşi Iisus Hristos şi răspândită în toată lumea, mai întâi prin sfinţii şi întru tot lăudaţii apostoli, iar apoi prin urmaşii lor de drept "în credinţa care a fost trimisă o dată şi pentru totdeauna Sfinţilor" – "în credinţa care o dată şi pentru totdeauna le-a fost dată Sfinţilor" (Iuda, 3).

Totuşi, răspunsul mulţumitor nu este acesta, din pricină că oricât de departe ar ajunge, prea departe nu răzbeşte. Pentru că biserica catolică, pe lângă faptul că susţine acelaşi lucru, se laudă că este fără greşeală în probleme de Credinţă şi Morală (adică obiceiuri), prin faptul că întâiul ei ierarh, Papa, a fost hărăzit de Hristos cu darul infailibilităţii. Lucrul de care nu şi-au dat seama teologii şi apărătorii bisericii Romano-catolice infailibilitatea papală, definită ca un act de credinţă de primul Conciliu de la Vatican (1869), de fapt, Îl izgoneşte pe Iisus din conducerea de zi cu zi a bisericii. Căci de ce ar mai fi nevoie de intervenţia Lui în problemele bisericii, dacă are un vicerege, un ambasador, un ministru plenipotenţiar (numiţi-l cum doriţi) care să facă toată treaba în locul Lui?

Părintele Arhimandrit Iustin Popovici aduce argumente elocvente afirmând că, prin permiterea Papei de a uzurpa locul ce-I aparţine lui Hristos în conducerea Bisericii, catolicismul a devenit doar ... umanism.

Dar nu a fost nici reticenţa şi nici respingerea ideii cele care m-au împiedicat să pot satisface curiozitatea perfect normală, dar pentru mine flatantă, a prietenilor mei. Era, aşa cum am arătat deja, din simplul motiv că nu ştiam cum să le satisfac curiozitatea. Mă întrebam: "Cum oare o să discut probleme teologice cu persoane care nu au o pregătire teologică adecvată?" Sau cum putem să-i previn de pericolele Ecumenismului pe cei care au avut imensul privilegiu de a se fi născut în religia Ortodoxă?

Cum oare să-i avertizez pe cei ale căror ceremonii liturgice şi tradiţii ale Bisericii au rămas practic neschimbate din secolul al V-lea după Hristos, de sacrilegiile "reformatorilor" (citiţi iconoclaşti) care, în încercarea de a face serviciul divin cât "mai potrivit" şi "mai pe înţelesul" progeniturilor erei discotecilor, au prădat-o de elementele escatologice, transcendentale, sacramentale şi anticipative (fără de care liturghia ar înceta să mai fie liturghie), transformând-o într-o stridentă "călătorie a eului", în care totul trebuie zis şi făcut cât se poate de repede, într-o manieră cât se poate de murdară şi neîngrijită.

Apoi am ajuns la concluzia că cel mai simplu, mai adevărat şi, prin urmare, cel mai bun mod de a răspunde întrebărilor prietenilor mei era să le spun că m-am convertit la Ortodoxie deoarece "sistemul" (zic astfel din lipsa unui termen mai bun) Ortodox a fost singurul care m-a îndemnat, m-a convins şi m-a făcut să mă rog. Unei vieţi fără rugăciune îi lipseşte dimensiunea eternităţii. O astfel de viaţă este tot la fel de adâncă şi de tulbure ca orice băltoacă de pe marginea drumului, la fel de superficială şi insignifiantă ca orice telenovelă, ale cărei personaje trec la întâmplare şi aparent forţate dintr-o criză în alta, fără a avea nici un scop, biete marionete în mâinile unei sorţi implacabile şi inexorabile, întocmai ca şi protagoniştii tragediilor greceşti, dar fără eleganţa lor.

Totuşi, chiar dacă se roagă singur, complet izolat de ceilalţi credincioşi, sau dacă participă la Sfânta Liturghie, creştinul nu se roagă singur, ci întotdeauna ca membru al trupului lui Hristos, Biserica.

Dar ce se întâmplă dacă se găseşte în situaţia de a fi incapabil de a se ruga în modul aprobat şi impus de anumite rituri, cărora el le aparţine? Atunci el se află într-o situaţie foarte delicată, căci, precum Vladimir Losky, unul dintre cei mai renumiţi teologi ai timpurilor moderne, sublinia că dogma (adică adevărurile credinţei care sunt recunoscute în mod public de Biserică în întregul ei) nu trebuie despărţită de evlavie (pătrunderea acelor adevăruri de către fiecare membru în parte al Bisericii, în viaţa lui spirituală astfel încât ele îl insuflă şi îi transformă întreaga existenţă personală.

În cazul în care această despărţire are loc (cum s-a întâmplat în creştinismul din occident), teologia devine doar o academizare tihnită a convingerilor creştine – uneori, nici măcar acest lucru – în timp ce, în ceea ce le priveşte, evlavia şi rugăciunea sunt doar mângâierea şi refugiul.

Toate acestea sunt exprimate succint de una dintre cele mai mari autorităţi spirituale ale Ortodoxiei, sfântul Nil Ascetul. "Dacă te rogi, spune el, eşti teolog. Şi dacă eşti teolog, te rogi." Într-adevăr, oare cine altcineva decât acela ale cărui minte şi inimă, curăţite prin rugăciune, post şi priveghere, şi iluminat de Sfântul Duh, să nu poată rosti un cuvânt (λογον) despre Dumnezeu (Θεος)? Astfel că, de două ori pe zi, în timpul Doxologiei Laudelor şi Vecerniei, biserica Ortodoxă citează versetul 9 din Psalmul 35: "Că la Tine este izvorul vieţii; întru lumina Ta ... (Sfântul Duh) ... vom vedea lumina." În această privinţă, renumitul Părinte Paisie Aghioritul (+1995) a spus unui grup de studenţi veniţi în vizită: "Teologia care este predată ca disciplină academică se limitează doar la date istorice. Întrucât îi lipseşte asceza Părinţilor, se însoţeşte cu ambiguităţile şi incertitudinile. Nimeni nu poate înţelege lucrurile lui Dumnezeu cu mintea lui, decât dacă nu se străduie mai întâi să le trăiască în aşa fel, încât să aducă harul lui Dumnezeu în viaţa lui. Pentru că scopul vieţii creştine este să ne facem părtaşi naturii divine". "Dumnezeu a devenit Om", scrie Sfântul Atanasie din Alexandria, "pentru ca Omul să devină Sfânt." "Hristos a devenit purtător de trup", spune Sfântul Ioan din Damasc, "pentru ca astfel trupul să devină purtător de Spirit."

Ştiind că nu mă mai puteam ruga în maniera impusă de Catolicismul contemporan, ştiind, de asemenea, că ceea ce numeam eu "Sistemul Ortodox" era singurul în care mă puteam ruga, m-am simţit obligat să fac parte din acest "Sistem". Dar înainte de a relata despre lenta şi păcătoasa mea apropiere de Ortodoxie, simt că este necesar să scriu ceva despre felul în care îl percep eu acum. Şi pun accent pe acum, deoarece, deşi având la bază mai bine de treizeci de ani de studiu şi experienţă a ei, înţelegerea de către mine a Ortodoxiei e departe de a fi desăvârşită. Într-adevăr nu poate fi niciodată desăvârşită, nici în viaţa aceasta şi nici în cealaltă, pentru că în Ortodoxie este relevată o taină care, deşi aflată la temelia credinţei, depăşeşte totuşi înţelegerea umană: Taina Sfintei, celei de o fiinţă, nedespărţitei şi dătătoarei de viaţă Treimi. Şi astfel, îmbrăţişând Ortodoxia, noi "nu ne-am apropiat de muntele care poate fi atins... ci de oraşul Celui Viu, Ierusalimul cel Ceresc", de "Cetatea Sfântă" pe care Sfântul Ioan a văzut-o "coborând din cer, gătită ca o mireasă împodobită pentru soţul ei... cortul lui Dumnezeu, în care El va locui cu oamenii şi va fi Dumnezeul lor".

[ DESCARCA CARTEA IN FORMAT DOC: ParinteleDW.zip ]