Sursa: OrthodoxInfo.com

Traducere: Luminita Pop

Psihologul ortodox: Un articol din Orthodox Tradition (n.t. Tradiţia Ortodoxă)

Fenomenul onanismului sau masturbarea, considerat, din păcate, de mulţi psihologi contemporani şi chiar clerici ca fiind o practică normală, este subiectul despre care am scris oarecum fără tragere de inimă în trecut (vezi Orthodox Tradition, Vol. IX, Nr. 1 [1992], p. 30-31). Tratarea unui astfel de subiect necesită nu numai un studiu aprofundat ci şi o imensă discreţie duhovnicească, mai ales când e vorba de adolescenţi. Şi asta, deoarece rigoarea ştiinţifică a psihologiei medicale şi academice a cedat tot mai mult spaţiu în ultimul deceniu sentinţelor nefondate ale psihologiei “după ureche”; idei superficiale cum ar fi co-dependenţa, terapiile bizare şi presupusele terapii moderne ale filozofiei holistice şi New Age au eradicat o mare parte din studiul tradiţional al comportamentului uman.

Convingerea unei figuri vădit libertine cum a fost Sigismund Freud (cel puţin referitor la concluziile lui despre sexualitatea umană) faţă de efectele psihice negative ale masturbării au fost respinse şi catalogate ca simptomatice de către maniaci învechiţi şi superstiţioşi, cu atitudini medievale. Astfel, chiar păstori ortodocşi au ajuns să vorbească despre această anomalie sexuală ca despre ceva normal. (În acest sens, un preot modernist din America a fost auzit spunând într-o sală de seminar, cu câţiva ani în urmă, că n-ar trebui să băgăm prea mult în seamă ideile preconcepute ale unor părinţi despre aspectele inocente ale comportamentului sexual uman). În virtutea îndreptării unor astfel de teorii ciudate despre onanism care au copleşit medicina secolului al XVIII-lea, când psihologii, psihiatri şi clerul au pierdut orice sobrietate cu privire la acest obicei abuziv, cedând în faţa unei filozofii de tipul “fă ce-ţi place”, cu totul opusă atât învăţăturilor creştin-ortodoxe – Sfânta Scriptură şi Canoanele bisericeşti arată că masturbarea este un păcat foarte serios – cât şi teoriilor circumspecte despre dezvoltarea sexuală normală care prevalau pe vremea când psihologia era considerată ştiinţă şi cuvântul “normal” era de la sine înţeles de toată lumea.

Morala îndoielnică şi valorile culturale slab calitative care au pătruns în stilul de viaţă american prin televiziune, asaltându-i chiar şi pe cei care nu urmăresc astfel de emisiuni, problema onanismului nu e importantă pentru americanii de azi. Într-o societate care acceptă parada goliciunii trupeşti prin toate ziarele, revistele şi la toate emisiunile TV, să nu mai vorbim despre reclamele la produsele de uz personal care nici cu zece ani în urmă se vindeau cu discreţie prin farmacii, onanismul a devenit un subiect de râs. Nu numai că este considerat normal, mai degrabă decât anormal şi dăunător fizic şi psihic, dar într-un număr al unei reviste pentru tineret, conform al unui raport recent al CNN, onania este printre primele modalităţi de petrecere a timpului liber de către tineri: o ocupaţie inofensivă! Ceea ce în generaţia mea era un subiect aproape necunoscut sau despre care nu se vorbea în afara actului de spovedanie, a devenit azi un subiect de largă conversaţie. Adăugându-se la starea de degradare a ştiinţelor psihologice şi a abandonării de către cler a responsabilităţilor lor duhovniceşti, cultura imorală din America şi din vest în general nu face decât să accentueze ideea, mai ales printre adolescenţi, că masturbarea nu este, aşa cum arată biserica şi cei responsabili din cadrul acesteia, o cădere în păcat şi o fantezie distructivă. În consecinţă, chiar creştinii au ajuns să creadă că acest păcat sexual nu ar avea consecinţe asupra sufletului şi psihicului.

Pentru a informa într-un mod serios cititorii cu privire la acest subiect, aş dori să vă povestesc două istorioare pe care mi le-a spus mie părintele meu duhovnic Mitropolitul Ciprian, un tămăduitor spiritual cu mare har, una din ele culeasă dintr-o carte duhovnicească şi cealaltă pe care i-a povestit-o cândva un fiu de-al său duhovnicesc. Eu am folosit ambele povestioare în sfătuirea şi luminarea tinerilor care au venit la mine pentru ajutor. Ele sunt despre oameni reali, nu din ziua de azi, deci povestirile nu violează intimitatea nimănui şi ne prezintă o imagine convingătoare despre consecinţele duhovniceşti ale onanismului asupra omului. Sperăm că aceste povestiri vor ajuta la luminarea multora cu privire la această patimă, putându-se feri astfel de efectele distrugătoare de suflet.

Arhiepiscopul Hrisostom

+ + +

Odată, un tânăr mi-a povestit următoarele: ca adolescent i-a plăcut sportul, mai ales luptele. Pe când a avut 15 ani, un coleg l-a învăţat masturbarea. La spovedanie, i-a fost ruşine să spună şi acest păcat preotului. Cam la o lună, era acasă şi se lupta cu fratele său mai mare, pe podeaua din bucătărie. Pe neaşteptate, fratele său, care era foarte viguros, a căzut pe pieptul lui atât de puternic încât i s-a oprit respiraţia şi aproape că n-a murit. În acea stare de pseudo-moarte el şi-a observat propriul corp, i-a văzut pe mama şi pe fratele său agitaţi, sărind să-l ajute, şi propriul său suflet care, însoţit de îngerul său păzitor se ridica deasupra casei şi deasupra oraşului în care locuia, ducându-se până la ceruri. Apoi s-a văzut într-un tunel întunecos, la capătul căruia a zărit lumina şi raiul. Cum a intrat în acea lumină, a vazut pe Maica Domnului care l-a întrebat pe înger ce caută acolo. Îngerul i-a povestit amănunţit despre moartea băiatului, după care, Sfânta Fecioară s-a întors spre băiat şi i-a spus: mama ta s-a rugat către mine cu lacrimi pentru întoarcerea ta şi Fiul meu I-a îndeplinit voia. Dar băiatul, uimit de frumuseţile raiului a implorat să fie lăsat acolo. Maica Domnului i-a răspuns că trebuie să se întoarcă pentru rugăciunile mamei sale. Dar ascultă ce-ţi spun: trebuie să-ţi mărturiseşti păcatul pe care l-ai făcut acum o lună. Acesta este un păcat înfricoşător şi dacă nu-l mărturiseşti în faţa unui preot am să-ţi arăt ce ţi se poate întâmpla. Spunând acestea, Maica Domnului l-a rugat pe Arhanghelul Mihail să-l ducă deasupra unei prăpăstii de unde putea să vadă muncile celor din iad. Priveliştea a fost atât de înfricoşătoare încât băiatul aproape a leşinat. După aceea, el şi-a reluat drumul prin tunelul întunecat înspre oraşul în care locuia, în casa sa până în camera unde familia stătea adunată deasupra corpului neînsufleţit. Apoi, simţind o presiune puternică asupra trupului său, sufletul s-a întors la locul lui şi el şi-a deschis ochii. Povestind apoi tuturor ce i s-a întâmplat, mama sa, dând slavă Preasfintei Fecioare pentru că a mijlocit la Fiul ei şi i-a trimis înapoi copilul, îl tot săruta şi îl tot îmbrăţişa pe acesta nemaiputându-şi controla emoţiile.

+ + +

Un alt adolescent, tot băiat, căzut în patima masturbării, nu şi-a mărturisit păcatul în faţa preotului. Şi s-a întâmplat ca acesta să se îmbolnăvească de o boală gravă, fiind pe moarte. Familia a trimis vorbă preotului său duhovnic despre starea băiatului dar n-au putut să-l aducă la el la timp şi băiatul a murit. În momentul morţii, sufletul băiatului a fost luat de doi diavoli înfricoşători şi târât într-un loc cu munci groaznice. Între timp, a sosit şi părintele duhovnic al băiatului găsind familia îndurerată. “Dacă ai fi venit mai repede, părinte, l-ai fi putut salva pe copilul nostru”, plângeau ei. “Te rog, adu-l înapoi.” Părintele a început să se roage şi minunea s-a întâmplat şi băiatul s-a întors la viaţă. Băiatul a strigat părintelui său: ”M-ai salvat!”, după care a povestit despre întâlnirea sa înfricoşătoare pe care a avut-o cu demonii care, erau gata să-l arunce în fundul iadului. Fără să ştie de păcatul băiatului, preotul l-a întrebat cum a fost posibil să se întâmple aşa ceva? De ce să-i ia diavolii sufletul? Atunci băiatul i-a mărturisit fapta lui. “Îţi pare rău din tot sufletul de ce ai făcut?” îl întrebă preotul. “Da”, răspunse tânărul. “Eşti sigur?”, îl mai întrebă o dată preotul. Băiatul i-a răspuns: “Oh, da părinte!”. “Şi vrei să mergi în Rai?” “Adică pot să fiu acum cu Hristos?” exclamă băiatul. Şi părintele său duhovnic l-a asigurat că da. “Atunci îmi doresc să mor, spuse băiatul, încrucişându-şi mâinile pe piept”. Părintele făcu semnul Sfintei Cruci deasupra băiatului şi tânărul, închizând ochii, a murit în pace.

Din Orthodox Tradition, Vol. XIV, Nr. 4 (1997), p. 10-12.

Despre redactorii publicaţiei The Orthodox Psychologist (n.t. Psihologul Ortodox). Dr. Thomas Brecht este psiholog cu practică particulară în cadrul Serviciului Psihiatric din Alabama şi membru al Asociaţiei psihoterapiei psihoanalitice. Preacuviosul Dr. Hrisostom a predat psihologia la Universitatea Princeton, unde şi-a luat şi doctoratul, la Universitatea din California, Universitatea Ashland şi la Institutul Teologic al Universitatii Uppsala, Suedia.

+ + +

Următorul articol a fost scris pentru această rubrică în 1989 de către Arhiepiscopul Hristostom. Cititorii au cerut republicarea acestuia datorită caracterului instructiv şi a lipsei de abordare a unui astfel de subiect important de către gânditorii tradiţionali ortodocşi.

Am ezitat mult înainte să abordez problema intimă a sexualităţii umane din punct de vedere ortodox. În condiţii normale, subiectul este personal, ceva ce ţine de spovedania particulară şi nu de un forum public. Dar societatea în care trăim nu este nici pe departe normală; problemele sexuale se discută deschis, în locuri şi companii nepotrivite, iar perversiunea sexuală este în floare în societatea modernă. Oamenii bisericii nu pot rămâne nepăsători – mai ales cei dintre noi cu funcţii monahale.

În discutarea variatelor aspecte ale sexualităţii umane aduc ca adjuvante de studiu două lucruri: mai întâi, învăţăturile bisericii ortodoxe, aşa cum le percep eu după o experienţă de zeci de ani de lectură din sfinţii părinţi şi, în al doilea rând, pregătirea mea de psiholog bazată pe câţiva ani de studiu şi cercetare a dezvoltării psihosexuale. Desigur se vor fi aflând alţii mult mai calificaţi să scrie despre această problemă, dar nevoia pe care o simt ca păstor sufletesc mă determină să vorbesc acum, când este mare nevoie de elucidarea acestui fenomen, lăsând la o parte limitările pe care mi le asum în cunoştinţe şi experienţă.

Una din problemele grave cu care se confruntă în ziua de azi preoţii şi consilierii bisericeşti este cea a masturbării, fenomen despre care un sfânt părinte, Nicodim de la Muntele Athos, a scris pe larg. Comentariile sfinţiei sale şi învăţăturile bisericeşti au fost în cea mai mare parte ascunse sub forma unor teorii moderne spicuite, din păcate, de către preoţi din surse heterodoxe sau chiar non-creştine. Mai mult, sentimentul firesc de jenă pe care-l are un creştin evlavios când vine vorba despre această patimă, a determinat proliferarea neînţelegerilor şi a învăţăturilor evazive şi greşite din partea păstorilor sufleteşti ortodocşi, care ar trebui să arate clar poziţia bisericii faţă de această problemă foarte serioasă.

Sexualitatea face parte din natura noastră pătimaşă şi ne atrage osândă atâta vreme cât o folosim în mod greşit; acest uz contra firii începe cu vârsta pubertăţii, când adolescentul începe curios să-şi “exploreze” trupul. La vârsta autodescoperirii sexualităţii, fenomenul masturbării este, vrem nu vrem, unul universal. Preoţii au ştiut dintotdeuna acest lucru şi au încercat să trateze adolescenţii căzuţi în această patimă, cu grijă şi răbdare. Cu timpul, aceşti tineri pot fi conduşi pe drumul înţelegerii fenomenului, a abandonării acestei practici sexuale înainte de a deveni un obicei, pricepând că sexualitatea, care oricare altă pornire se poate controla. În paralel cu existenţa purităţii adolescentine (în ciuda atitudinii generale că această puritate sexuală ar fi ceva anormal), practica masturbării devine mai mult sau mai puţin un obicei în anii adolescenţei. În primii ani confuzi ai maturizării sexuale, este foarte greu pentru adolescenţi să-şi controleze pornirile sexuale. Tocmai de aceea tinerii au nevoie de îndrumare, cu înţelegere şi răbdare, insistând pe ideea că această activitate nu este bună şi că trebuie corectată şi nu pe ideea că practica masturbării se înscrie în categoria “instinctelor naturale”. Obiceiurile nu se pot schimba atâta vreme cât le considerăm bune sau inocente. Le putem controla numai dacă am înţeles că ne fac rău, deci sunt în detrimentul nostru. Acesta este aspectul pe care biserica trebuie să-l remonteze. Masturbarea nu este un lucru mărunt sau accidental, cum afirmă mulţi preoţi ortodocşi din ziua de azi, ci este un păcat, unul serios atunci când a devenit deja un obicei.

Sf. Nicodim numeşte acest păcat o capcană şi subliniază că cei prinşi în plasă cu greu se pot salva, periclitându-şi sufletele. (vezi Pidalion, Atena, 1982, p. 704-705.) Întradevăr, al optulea canon al Sf. Ioan Postitorul prevede pentru călugărul căzut în această desfrânare, oprirea de la sfânta împărtăşanie, 100 metanii pe zi timp de patruzeci de zile şi ca hrană numai pâine şi apă. Al zecelea canon al Sf. Ioan prevede suspendarea preotului din funcţie pe timp de un an şi dacă mai repetă păcatul a doua sau a treia oară, decăderea din drepturile preoţeşti. Mai mult, declaraţia faimoasă a Sf. Pavel din I Corinteni 6:9-10, că cei care practică sodomia şi sunt “efeminaţi” nu vor moşteni împăraţia lui Dumnezeu, poate fi aplicată, după spusele Sf. Nicodim, şi celor care practică masturbarea: un păcat care distruge sufletul (ibid.).

Pe lângă variatele efecte psihice negative ale masturbării, Sf. Nicodim accentuează faptul că acest păcat deschide în suflet şi în minte porţi de intrare pentru influenţe demonice, o cale către autoseducţie, şi distorsionarea completă a înţelegerii sexualităţii umane şi a imaginii pure pe care ar trebui să o atingă omul în viaţa sa spirituală. În ziua de azi, puţini sunt acei medici care asociază efectele fizice negative despre care vorbesc sfinţii părinţi, cu practica masturbării. Preoţii îşi fundamentează observaţiile pe informaţii primite de la medici credincioşi care au monitorizat cu atenţie viaţa morală a pacienţilor lor, observând efectele acesteia asupra stării lor psihice. Azi nu se mai fac astfel de lucruri. De aceea, se pun la îndoială concluziile preoţilor, care se bazează pe date empirice şi pe teorii moderne.

Azi suntem convinşi că există o legătură strânsă între minte şi corp, deci, sfinţii părinţi au avut dreptate când au legat sănătatea trupească de cea sufletească. De aceea, chiar dacă nu dispunem de studii empirice contemporane care să susţină concluziile sfinţilor părinţi referitoare la efectele negative pe care le are masturbarea, putem cu siguranţă afirma că teoria pe care se bazează ei – aceea că viaţa morală a unui individ ce ţine de minte şi suflet, are consecinţe asupra sănătaţii fizice a acestuia – este valabilă. Mai mult, noi cei învăţaţi cu psihologia tradiţională suntem pe deplin conştienţi că masturbarea are efecte profunde asupra sufletului şi, în cele din urmă, asupra trupului. (chiar şi Freud, a cărui viziune revoluţionară asupra sexualităţii umane este de cele mai multe ori nesănătoasă şi needificatoare, şi-a sfătuit fiica şi pe alţi pacienţi să evite practicarea masturbării).

Masturbarea are două efecte psihologice serioase. În primul rând vorbim de focalizarea greşită a sexualităţii umane şi anume îndepărtarea ei de dimensiunea interpersonală, distorsionând, astfel, scopul ei natural: procreerea – care implică doi oameni, bărbat şi femeie. Astfel, sexualitatea umană se individualizează, concentrându-se doar asupra individului practicant. Acest fel de narcisism poate fi nesănătos pentru suflet, determinând egoism, dezinteres faţă de aproapele şi nu în cele din urmă, disfuncţie sexuală. De asemenea, se mai poate ajunge la o fixaţie a onanistului asupra persoanelor de acelaşi sex, de aici, homosexualitatea. Astfel, nu întâmplător, azi când societatea şi chiar o parte a clerului ne învaţă că masturbarea este normală, homosexualitatea (bisexualitatea) este cel puţin în faza de tolerare, dacă nu chiar dominantă în cadrul populaţiei.

Al doilea efect negativ al masturbării constă în aceea că generează delir şi fantasme. Sexualitatea umană este înfrânată. Patimile sexuale se pot satisface uşor (deci, se şi pot controla uşor). Astfel, indiferent de fantezia pe care o are cineva, comportamentul sexual este îngrădit de limitele fizice. Mai mult, sexualitatea normală dintre un bărbat şi o femeie se bazează pe o relaţie personală, de iubire, care tinde să transforme fantezia pasională într-o formă a intimităţii, a unei uniuni decente şi binecuvântate, dacă este în limitele sfintei taine a căsătoriei. Când lipseşte realitatea unei relaţii interpersonale, fantezia permite individului să facă orice doreşte. Acest mod de viaţă se prelungeşte şi în viitoarele relaţii umane, care vor fi de slabă calitate sau violente.

O minte întoarsă spre propriul eu, un individ care trăieşte în lumea pasiunilor fără să ia în considerare realitatea interacţiunii cu ceilalţi, va ajunge în cele din urmă la o stare gravă de dezechilibru. Acest dezechilibru nu numai că afectează sănătatea fizică a individului, dar permite acţiuni ale puterilor psihice negative, care sunt diavolii. Un individ care trăieşte în armonie cu cei din jurul său, care îşi controlează impulsul sexual sau şi-l exprimă într-o relaţie maritală, este un individ sănătos. Sănătatea lui îl face conştient de ceea ce este rău şi îl ajută să se dezvolte ca individ şi ca creştin. Pe când cel dezechilibrat, a cărui minte este distorsionată de tirania patimilor, nu este decât o pradă pentru lucrurile diavoleşti. De aceea, sfinţii părinţi vorbesc de masturbare ca despre o viclenie a diavolului.

Puritatea sexuală absolută este rezultatul sănătăţii mentale şi este normală. Indulgenţa sexuală este anormală. Asta trebuie să-i învăţăm pe adolescenţii noştri. Ei trebuie îndrumaţi departe de aceste căderi care însoţesc adolescenţa şi trebuie să înţeleagă că sănătatea sexuală se ascunde, de fapt, în abstinenţă, în puritatea absolută, (desigur, fără masturbare) sau în căsătorie, unde patimile sunt transformate de această sfânta taină a bisericii, prin naturaleţea actului fizic care se desfăşoară într-o atmosferă de dragoste reciprocă şi respect. Masturbarea nu este normală, ci anormală. Şi vina care însoţeşte păcatul acesta, nu se datorează bisericii care numeşte acest păcat anormal, ci mai degrabă este rezultatul obţinut din ceva ce perverteşte mintea, trupul şi sufletul. Este o vină la fel de naturală ca şi vina pentru omucidere, intenţionată sau nu, care ne ajută să înţelegem caracterul serios de anormalitate a ceea ce este numit în ziua de azi “un lucru normal şi lipsit de importanţă”.

Episcop [acum Arhiepiscop] Hrisostom

+ + +

Scrisoarea nr. 4. PATIMILE

Discutând cu Părintele Macarie, i-am spus la un moment dat că trăind în lume nu se poate să nu te simţi atras de vreo fată. Şi, din una în alta ţi se poate întâmpla să te simţi foarte ataşat de ea şi să ascunzi, din frică sau din gelozie, acest lucru de soţia ta. Chiar şi la rugăciune sau în casa Domnului te gândeşti numai la ea. Desigur, cu trecerea timpului, pasiunea se stinge de la sine, dar totuşi…

"Da," răspunse Părintele Macarie, suspinând, "pentru voi cei din înalta societate, astfel de frivolităţi sunt nesemnificative, deşi ele ascund un mare rău, care duce la o mulţime de probleme şi necazuri, furându-ţi comoara spirituală. Mântuitorul a spus foarte simplu “Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui”.  (Matei, 5:28). Vezi, numai te uiţi cu patimă şi păcatul l-ai şi săvârşit încălcând porunca lui Dumnezeu. Chiar şi din punct de vedere lumesc, căte neplăceri poţi să ai dacă eşti predispus la aşa ceva? Acum eşti fericit cu familia ta şi trăiţi în pace. Îţi iubeşti soţia şi ea te iubeşte pe tine. Eşti sincer cu ea şi ai în ea un partener şi la bine şi la rău. Dar dacă gândul infidelităţii pătrunde în inima ta, te atacă atât de puternic ispita, încât greu te mai poţi întorce la îndatoririle tale sacre. De aici mai e puţin până la cădere şi dacă ai comis infidelitatea, toate se strică: soţia ta, dacă ţi-a fost credincioasă, va deveni inamicul tău, în loc de prieten; vei simţi ură faţă de ea în loc de iubire, în loc de linişte şi pace vei vedea în ea o piedică în a-ţi satisface poftele crude şi inumane şi nici nu vei băga de seamă că ai devenit un duşman fără de lege faţă de perechea ta cu care te-ai unit legal. Ce viitor amar poate rezerva o astfel de viaţă! Dar asta numai aici, în această viaţă, dar ce va fi dincolo de mormânt? Îngrozitor... “Este un lucru înfricoşător să cădem în mâinile Dumnezeului celui viu" (Evrei.10:31).

"Atunci sfătuiţi-mă, Părinte, cum să mă feresc de groznica ispită a patimilor în general şi de gândurile care mă năpădesc în timpul rugăciunii acasă sau chiar în biserică. "Începutul acestor ispite este mândria,” a răspuns părintele. Omul îşi imaginează că duce o viaţă evlavioasă, fără să-şi conştientizeze păcatele sale, ba chiar judecând pe alţii – atunci Dumnezeu îngăduie vrăjmaşului să-l ispitească, să-i întindă capcane. Fii atent la viaţa ta, analizează-ţi conştiinţa şi vei ajunge la concluzia, fără să vrei de multe ori, că nu ai respectat nici măcar una din poruncile lui Dumnezeu, aşa cum se cade unui creştin. Dacă vei gândi aşa, vei vedea clar slăbiciunea ta spirituală care duce la căderea trupească. Pentru a te izbăvi de aceste căderi, trebuie să dobândeşti smerenia. Cât despre gândurile din timpul rugăciunii acasă sau la biserică, pentru că nu sunt cauzate de tine, ci de către duşman, nu trebuie să te nelinişteşti. Încearcă să nu le primeşti în imaginaţia ta şi să le combaţi cu rugăciunea lui Iisus: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miliueşte-mă pe mine păcătosul!” Uite, îţi dau un exemplu: când părinţii îşi duc copiii la plimbare, de obicei îi lasă să meargă înainte, să nu-i piardă din vedere. Dintr-o dată, apare un câine şi sare la copil şi copilul ce face, fuge la mama şi la tatăl lui, strigând după ajutor. În simplitatea lor de copii, ştiu unde să se ducă după ajutor. La fel este şi cu noi, în viaţa noastră pământească. Dacă ai o ispită de la vrajmas, nu te tulbura şi mai ales, nici măcar să te gândeşti să o depăşeşti cu propriile tale forţe, ci, în simplitatea credinţei copilăreşti, întoarce-te la Tatăl tău cel ceresc şi strigă, “Doamne sunt făptura Ta, ai milă de mine!” În încheiere, am să-ţi mai spun un lucru: După părerea mea, este foarte greu să te fereşti de ispite trăind într-un oraş mare. Cum ai putea, ca şi creştin cu credinţă neîntărită, să te lupţi cu ispitele lumii de azi? Nu uita că lumea este formată din oameni cu diferite convingeri, pe lângă creştini, care, deşi ortodocşi, au fost atât de seduşi în slăbiciunea lor de obiceiurile acestei vieţi încât sunt creştini numai cu numele, în realitate fiind foarte departe de adevărata ortodoxie. Este greu să lupţi cu patimile dar este infinit mai greu să rezişti ispitelor continue.

"Chiar tu ai spus că problemele tale financiare nu sunt în regulă. Dar dacă ai trăi mai mult la sat, această situaţie s-ar îmbunătăţi. Dar nu numai atât. Sufletul nostru, ca fiinţă vie, nu rămâne neschimbat – se schimbă în bine sau în rău. Atunci nu ne mirăm că ducând o viaţă modestă şi liniştită la sat, cu ajutorul bunului Dumnezeu bineînţeles, starea ta spirituală sigur se va îmbunătăţi, măcar puţin."

Din Sfântul Macarie din Optina, de Pr. Leonid Kavelin (Platina, CA: St. Herman of Alaska Brotherhood Press, 1995), p. 342-344. Aceasta este cea de-a patra scrisoare dintr-o serie de scrisori adresate unui tânăr proprietar de pământ, căsătorit, care trăia în înalta societate a Rusiei secolului al XIX-lea.

+ + +

DESPRE DEMONUL DESFRÂULUI ŞI DORINŢA TRUPEASCĂ

A doua luptă a noastră este cu demonul necastităţii şi dorinţa trupului, dorinţă care ne tulbură încă din anii copilăriei. Această luptă grea trebuie dusă atât cu trupul cât şi cu sufletul, nu numai cu sufletul cum e cazul altor patimi. Trebuie să fie două fronturi de luptă.

Postul trupesc nu este de ajuns pentru a dobândi autocontrolul perfect şi adevărata puritate; aceasta trebuie însoţită de zdrobirea inimii, rugăciune intensă către Dumnezeu, meditaţii frecvente la scrierile sfinte şi muncă fizică. Cu acestea poţi controla pornirile aprinse ale sufletului şi-l poţi întoarce de la drumul lui spre imaginaţie. Smerenia sufletului ajută mai mult ca orice altceva, şi fără aceasta nimeni nu poate învinge patima desfrâului sau orice alte patimi. În primul rând trebuie să ne păzim inima de gânduri, pentru că, aşa cum spune Mântuitorul: “Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule.” (Matei. 15:19).

Trebuie să postim nu numai pentru a ne îmblânzi trupul, ci şi pentru a păstra trezvia minţii ca să nu se moleşească din cauza mulţimii de hrană pe care am mâncat-o şi să nu putem stăpâni gândurile ei. Nu trebuie să ne pierdem energia numai cu postul trupesc ci trebuie să fim atenţi şi cu mintea, cu gândurile, cu meditaţia spirituală, altfel nu putem urca duhovniceşte spre puritate şi curăţie. Aşa cum a spus Domnul, “Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie curată şi cea din afară (Matei. 23:26).

Dacă vrem cu adevărat, după cum spune Apostolul, să luptăm după lege şi să primim cununa (2 Tim: 2:5) pentru depăşirea ispitei murdare a desfrânării, nu trebuie să ne punem nădejdea în propriile forţe şi nevoinţe duhovniceşti ci în ajutorul lui Dumnezeu. Nimeni nu e ocolit de acest diavol al desfrânării şi nu te poţi feri de el decât atunci când ai înţeles că poţi fi izbăvit doar prin ajutorul şi protecţia lui Dumnezeu, pentru că o astfel de victorie nu stă în puterea omului. Într-adevăr, cel care a călcat în picioare aceste plăceri trupeşti, este într-un anumit fel ieşit din trupul său. De aceea, nimeni nu poate ajunge la un nivel atât de ridicat de sfinţenie prin propriile sale forţe, încercând să imite îngerii, fără să-l ridice harul lui Dumnezeu din mlaştina pământească. Nimic nu-l apropie pe om de starea îngerească mai mult ca abstinenţa – autocontrolul patimilor trupeşti – deoarece astfel cel trăitor pe pământ devine asemeni cu îngerii din ceruri, aşa cum spune apostolul. (Filipeni. 3:20). Un semn că am atins perfecţiunea acestei virtuţi este acela că sufletul ignoră imaginile fanteziste create în timpul somnului; deoarece, chiar dacă aceste imaginaţii nu sunt în sinea lor un păcat, este păcat faptul că prin producerea acestora, sufletul pare să fie încă nevindecat de aceste patimi. Deci, visurile necurate sunt semnul indolenţei noastre anterioare şi o dovadă că încă suntem apăsaţi de această patimă, slăbiciune care iese la iveală în timpul somnului, când suntem relaxaţi. Iată de ce, Doctorul sufletelor ne-a dat un medicament chiar din interiorul regiunilor ascunse ale sufletului, aşa cum se vede din cuvintele: Oricine s-a uitat la o femeie şi a poftit-o pe ea, a şi făcut păcatul desfrânării în sufletul său. (Matei. 5:28). El urmăreşte curăţirea ochiului păcătos, pe care ni l-a dat pentru lucruri bune, la fel ca şi a sufletului. De aceea, Cartea Proverbelor spune cu atâta înţelepciune nu să ne păzim ochii ci să ne păzim inima (Prov. 4:23), impunând trezvia dintru început pentru cel care-şi foloseşte ochii în orice scop ar fi acesta.

Ca să ne păzim inima trebuie să ne scoatem din minte imediat orice amintire de la vrajmaş despre femei, chiar dacă este vorba despre mamă, soră sau altă femeie din viaţa noastră, căci dacă am stat de vorbă cu gândul prea mult, diavolul ne aruncă în viforul gândurilor periculoase şi necurate. Porunca dată de Dumnezeu primului om, Adam, a fost aceea de a se feri de capul şarpelui (Geneza. 3:15. LXX), adică de primii pui ai gândurilor periculoase pe care şarpele vrea să ni-i bage în suflet. Dacă nu acceptăm capul şarpelui, care este provocarea gândului, nu vom accepta nici corpul lui, adică învoirea cu plăcerea senzuală sugerată de gând – reuşind să ne abatem mintea de la actul păcătos în sine.

După cum este scris, dis de dimineaţă trebuie să priveghem şi să alungăm de la noi tot ce este rău, (Ps. 101:8), cunoscând în lumina cunoştinţei divine gândurile noastre păcătoase şi eliminându-le definitiv de pe pământ, adică din inimi, după cum ne învaţă Domnul Dumnezeu. Cât pruncii Babilonului – aceştia fiind gândurile rele – sunt încă mici, trebuie să-i zdrobim lovindu-i de piatra, care este Hristos. (Ps. 137:9; I Cor. 10:4). Dacă aceste gânduri cresc, pentru că ne-am învoit cu ele, nu vom putea să le înfrângem decât cu multă durere şi mare greutate.

Este bine să ne amintim de scrierile sfinte. De exemplu, Sf. Vasile, Episcopul Cezareii Capadociei, a spus: nu am cunoscut femeie dar nu sunt nici fecior. El a recunoscut că fecioria nu este numai trupească ci şi sufletească, că nu ajunge numai să nu ai contact trupesc cu o femeie dar şi să-ţi păstrezi sfinţenia şi puritatea sufletului, ceea ce se poate face numai cu frică de Dumnezeu. Sfinţii părinţi mai spun că nu putem atinge virtutea curăţiei până nu am agonisit adevărata smerenie a inimii. Şi că nu vom ajunge la adevărata cunoştinţă spirituală atâta vreme cât patima desfrânării stă ascunsă în adâncurile sufletului nostru.

Ca o concluzie a acestei scrisori, să ne amintim de cuvintele apostolului prin care ni se arată cum ne putem păstra curăţia. El spune: Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul, (Evrei. 12:14). Este clar că face referire la abstinenţă şi din cele ce urmează: Şi să nu fie vreunul desfrânat sau întinat ca Esau (Evrei. 12:16). Cu cât ai atins un grad mai mare de sfinţenie, cu atât sunt mai puternici duşmanii care te ispitesc. De aceea, avem nevoie nu doar de autocontrolul trupesc ci şi de zdrobirea de inimă prin rugăciuni de pocăinţă, astfel ca prin roua Duhului Sfânt să stingem flăcările trupului, întreţinute zi de zi de către regele Babilonului, prin ispita plăcerilor. (Daniel. 3:19). Şi arma puternică care ni s-a dat pentru aceasta este privegherea şi trezvia, pentru că trezvia din timpul nopţii aduce curăţie sufletului în timpul zilei.

Din Filocalia, Volumul 1, p. 75-77. Acesta este un fragment din tratatul despre Cele opt vicii, scrise de Sf. Ioan Casian (toate notele citate îmi aparţin). Deşi Filocalia este văzută ca o scriere dificilă pentru majoritatea mirenilor, acest tratat este important pentru cei care vor să ducă o viaţă sfântă, în lume sau în mănăstire. Scrierile Sf. Ioan nu au fost traduse în setul classic de 38 de volume ale sfinţilor părinţi, care sunt la îndemâna oricui. Învăţăturile sale despre pofta trupească şi desfrânare se pot găsi, totuşi, în traducerea lucrărilor sale numite Institutes şi Conferences de Boniface Ramsey.

+ + +

Fragmente importante din Sfanta Scriptura, relevante pentru combaterea acestor patimi

"Căci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră; să vă feriţi de desfrânare, ca să ştie fiecare dintre voi să-şi stăpânească vasul său în sfinţenie şi cinste, nu în patima poftei cum fac neamurile, care nu cunosc pe Dumnezeu." (1 Tesaloniceni. 4:3-5)

" Iubiţilor, vă îndemn ca pe nişte străini ce sunteţi şi călători aici pe pământ, să vă feriţi de poftele cele trupeşti care se războiesc împotriva sufletului." (1 Petru 2:11)

"Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte." (Romani 13:13-14)

" Iar desfrâu şi orice necurăţie şi lăcomie de avere nici să se pomenească între voi, cum se cuvine sfinţilor; Căci cele ce se fac întru ascuns de ei, ruşine este a le şi grăi. (Efeseni. 5:3, 12)

" Căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii." (Romani 8:13)

"Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui. Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pe tine, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul să fie aruncat în gheenă." (Matei 5:28-29)

pentru că " Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte." (Sf. Ioan 14:21).

+ + +

Rugăciunea Sfintei Iustina împotriva desfrânării

Fecioara obişnuia să înalţe rugăciuni la Dumnezeu în fiecare seară; la ora trei din noapte simţea în timpul rugăciunii un vânt puternic în corpul ei, ca o furtună de porniri carnale, flăcări arzând din Gheenă. Era chinuită de această ispită trupească multă vreme: astfel i-a apărut în gând tânărul Aglaias şi mintea i-a fost învăluită de gânduri desfrânate. Simţea cum fierbe sângele în trup ca în ibric iar fecioara s-a mirat şi s-a ruşinat de ea insăşi, de ceea ce a considerat întotdeauna că este rău. Iustina a înţeles că diavolul a aprins în ea această dorinţă şi imediat a luat arma cea puternică în luptă, semnul sfintei cruci, rugându-se puternic la Dumnezeu şi strigând la Mirele ei Hristos, din adâncul inimii, spunând:

"O, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, uite vrajmaşii mei cum s-au ridicat împotriva mea pregătind laţuri picioarelor mele! Sufletul mi-e greu dar numele Tău m-a uşurat în noapte. Când m-au împresurat am fugit la Tine, pentru ca vrajmaşii mei să nu se bucure de mine, pentru că Tu ştii, Doamne, că eu sunt roaba Ta. Pentru Tine am păstrat curăţia trupului meu şi sufletul meu l-am închinat Ţie; de aceea, miluieşte pe roaba ta, o bunule Păstor şi nu lăsa duşmanii să mă mănânce, ci ajută-mă să înving aceste rele ispite."

Rugându-se aşa mai mult timp, sfânta a reuşit să ruşineze pe vrăjmaş. Copleşită de puterea rugăciunii, ispita a fugit din cauza smereniei din trupul ei, iar pacea a cuprins din nou corpul şi inima Iustinei. Flacăra dorinţei a fost stinsă, sângele s-a oprit a mai fierbe şi ea a început să cânte un imn de victorie, dând slavă lui Dumnezeu....

"Nu putem privi", [diavolul] spune, "la semnul sfintei cruci, ci trebuie să fugim cât mai departe pentru că ne arde ca focul şi ne goneşte."

Din Viaţa Sfinţilor Ciprian şi Iustina, din Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie, p. 32, 34. cei care suferă de patimi carnale trebuie să citească "Rugăciunile curăţiei" din Cartea nevoilor (Euchologion). Editura St. Nectarie vinde aceste cărticele dar se găsesc şi variante prescurtate ale acesteia.