Modele pentru secolul XXI

Un raspuns întârziat[1]

"Crestinii sunt Evanghelia lui Hristos perpetuata de-a lungul veacurilor în cadrul neamului omenesc."

Avva Iustin Popovici

 

Cum sa duci o viata crestina când nu ai modele? Nu e o nebunie sa fii contra curentului, încercând cu disperare sa traiesti dupa Evanghelie într-o lume moderna în care ceilalti se rup de vechile traditii? Oare nu trebuie ca Biserica sa fie mai întelegatoare si mai permisiva, sa tina cont de trasaturile si de neputintele credinciosilor? Unde gasim un model adevarat?

(Am primit aceste întrebari la sfârsitul unei conferinte. Nu am mai avut timp sa raspund la ele atunci. Poate ca nu e târziu sa raspund nici acum, în scris, dându-le si altora posibilitatea sa afle un posibil raspuns la aceste întrebari. Aceste întrebari m-au framântat si pe mine, si înca ma mai framânta. Le-am pus la rândul meu unor preoti si ieromonahi luminati de Dumnezeu, asa ca voi încerca sa dezvolt ideile care mi-au fost împartasite de catre acestia. Cred, si sper ca nu spun asta cu mândrie, ca raspunsurile pe care le-am primit la rândul meu, si care vor fi presarate de-a lungul scrisorii mele, ca si raspunsurile pe care le-am aflat citind scrierile cuviosilor parinti care au trait în vremurile noastre, pot modela vietile tuturor celor care râvnesc sa Îl dobândeasca pe Hristos...)

 

Fratele meu, ma bucur mult ca mi-ai pus aceste întrebari. Tonul lor este putin deznadajduit, tradeaza o stare de încordare, o stare de nesiguranta. Multi credinciosi trec prin astfel de momente, care pentru multi constituie apusul vietii duhovnicesti. Mai exact, sunt momentele în care viata crestina devine rutina. E greu, nu mai sunt modele, ispitele sunt mari, si atunci omul îsi recunoaste înfrângerea: preda armele. În viata lui apare o schimbare profunda: îndoiala în lucrarea lui Dumnezeu, Care ar fi trebuit sa îi întinda o mâna de ajutor pentru a nu se lasa acoperit de noroiul acestei lumi, se transforma în îndoiala în existenta lui Dumnezeu. Reactiile sunt foarte variate. Unii se rup cu totul de Biserica, aruncându-se cu disperare în bratele ispititoare ale diavolului, altii duc o viata crestina formala, de suprafata, în care combina faptele luminii cu faptele întunericului. Socul este mare: o persoana care cu câteva zile mai înainte parea a fi un model de evlavie face fapte care tradeaza lipsa credintei. Încep prin a spune, nu fara oarecare strângere de inima, ca am trecut eu însumi prin acest iad al deznadejdii. Si nu numai o data, ci de mai multe ori. Când am încercat sa analizez momentele de cadere pe care le-am avut în perioada care a început de la prima mea spovedanie, mi-am dat seama ca cele mai multe caderi au avut la baza mândria sau deznadejdea. E greu de spus care cauza a fost dominanta. Dar parerea mea este ca mai mult m-a vatamat deznadejdea decât mândria. Sau mai bine zis am simtit mult mai clar cum ma vatama deznadejdea. Pricina principala a fost faptul ca am fost dezamagit de oameni - preoti sau mireni - pe care îi consideram modele duhovnicesti si de oameni pe care, desi nu îi consideram repere pentru mine, totusi îi stiam oameni cu credinta în Dumnezeu. Nu îmi facusem idoli din ei, deci nu pot spune ca m-a vatamat o apreciere exagerata a lor. M-a durut însa sa descopar ca si între crestini sunt unii care una spun si alta fac. La multe spovedanii mi-am agasat duhovnicul repetându-i ca i-am judecat pe altii. Ma simteam ca un copac aplecat de vânturi. Dar în urma spovedaniei am înteles cât de gresita era raportarea mea la ceilalti.

Îti voi scrie câteva cuvinte nu pentru ca as avea sentimentul ca am depasit definitiv starea de deznadejde pe care mi-o pot provoca anumite caderi ale altora. Înca simt ca sunt pe un teren minat. Dar îti scriu mai ales pentru ca în urma spovedaniilor si a convorbirilor cu mari duhovnici am înteles ca nu trebuie sa ma las prada deznadejdii atunci când un crestin considerat de mine si de altii drept model cade în pacat. Mi-am dat seama ca daca ma voi uita la caderile mele nu voi mai avea timp sa le judec pe ale altora. Trecerea a fost de la judecarea altora la propria judecare. Marturisesc ca îmi e mult mai greu sa îmi rabd neputintele si patimile mele decât sa le judec pe ale altora. Ma apasa faptul ca eu însumi nu traiesc asa cum mi-as dori sa traiesc, ca nu gasesc în mine virtutile pe care înainte ma mâhneam daca nu le gaseam la altii. Dar nu despre asta vreau sa îti scriu. Vreau sa îti scriu despre "jumatatea plina a paharului".

Modele adevarate exista. Daca nu am stiut sa le gasesc de la început este pentru ca, având dinti de lapte, puteam fi pacalit usor. Îmi dau seama ca la începutul drumului duhovnicesc exista niste ispite standard, în care cad multi. Una dintre ele este tocmai raportarea la niste modele gresite. Dar Dumnezeu îl ajuta pe începator sa depaseasca deceptia provocata de caderile celor pe care si-i alesese ca modele. Cu trecerea timpului, sporind în viata duhovniceasca, fostul începator începe sa sesizeze criteriile dupa care trebuie deosebite adevaratele modele duhovnicesti.

Am început a-ti scrie aceasta scrisoare spunându-ti ca ma bucur ca ti-ai pus anumite întrebari legate de posibilitatea unei supravietuiri crestine într-o lume din ce în ce mai pagâna. Nu ti-am explicat ce anume ma bucura, desi tonul tau trada nesiguranta si îndoiala. M-a bucurat tocmai faptul ca ai avut puterea de a nu ceda presiunii la care te supune mediul în care traiesti, mediu care încearca sa sufoce orice urma de credinta crestina. Mai precis, încearca sa transforme învatatura crestina într-o întelepciune moralizatoare plina de întelepciunea lumii acesteia, furând crestinilor viata în Hristos.

Tu ai avut puterea sa întrebi, desi observi ca este aproape imposibil sa duci o viata crestina. Întrebarea ta se aseamana S.O.S.- urilor trimise de o nava care este pe cale de a naufragia. De aici începe adevarata viata crestina: când esti constient de haosul care te înconjoara, când esti constient de faptul ca exista din ce în ce mai putini crestini adevarati. Parintele Serafim Rose întreba odata: "Stiti ce s-ar întâmpla daca Hristos ar umbla astazi prin lume? Probabil ca L-ar interna într-un spital de nebuni si L-ar droga cu tot felul de medicamente. Lumea L-ar rastigni si acum, la fel cum a facut-o acum doua mii de ani. [...] Spunem ca traim într-o societate crestina, dar de fapt nu este adevarat; traim într-o societate care este mult mai pagâna, mai urâtoare de Hristos decât este lumea în care a trait odinioara Hristos". Si atunci, ce fel de modele ne poate oferi aceasta societate?

Rasturnam putin întrebarea: oare Hristos, Cel care a promis ca va fi alaturi de crestini pâna la sfârsitul veacurilor, ne lasa singuri? Oare ne-a parasit? Daca ne-a parasit, atunci a fost un mincinos si toata credinta crestina este minciuna. Dar Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu are cum sa ne paraseasca. Pâna la sfârsitul lumii El va întinde mâna Sa fiecaruia dintre cei care vor sa se mântuiasca. Da, sa recunoastem ca prin puterile noastre nu putem rezista. Puterile noastre ar fi repede înfrânte de ostile întunericului. Dar, daca suntem crestini, nu suntem ai nostri. Suntem ai lui Hristos, si El ne va da putere sa biruim. Pentru a dobândi Împaratia Cerurilor.

 

a) Mântuire sau sfintenie

 

"Vrei sa te mântuiesti?" La aceasta întrebare aproape toti cei care au primit Botezul raspund afirmativ. Exceptie fac numai cei care s-au lepadat de credinta, sau unii care si-au pierdut mintile ori sunt posedati de diavol.

"Vrei sa te sfintesti?" La aceasta întrebare numai un numar foarte mic de crestini dau acelasi raspuns afirmativ. Putini raspund nu din smerenie, dar majoritatea raspund nu cât se poate de sincer. Chiar daca si-ar pune întrebarea retoric: "Oare vreau sa ma sfintesc?", raspunsul ar fi la fel de categoric: "Nu".

Cum se justifica deosebirea dintre cele doua raspunsuri? Simplu: crestinul din zilele noastre vrea sa se mântuiasca, dar face tot posibilul pentru a micsora ecoul credintei crestine în propria viata. El spune: "Da, vreau sa ma mântuiesc. Chiar daca nu traiesc asa cum trebuie, poate ca Dumnezeu ma va mântui. În marea Sa mila, nu are cum sa ma piarda. Ar însemna ca i-ar pierde pe toti cei care sunt mai pacatosi decât mine. Si nu cred ca o va face".

Dar ideea aceasta se înrudeste cu învatatura eretica a apocatastazei, conform careia Dumnezeu, în marea iubire pentru creatia Sa, pâna la urma o sa îi mântuiasca pe toti oamenii, si chiar si pe draci: "Cum ar putea Dumnezeu sa Se bucure vazând ca unii traiesc în întuneric? Nu, va gasi El o cale de mântuire". Luminati de Dumnezeu, Sfintii Parinti au marturisit ca învatatura despre apocatastaza este o nascocire eretica. Iadul este vesnic, iar cei care dupa o viata pacatoasa au murit fara sa se pocaiasca vor ramâne vesnic în el. Nu pentru ca Dumnezeu este aspru judecator, ci pentru ca ei însisi au fugit în toata viata lor de lumina, de Hristos, lumina lumii, Care îi chema la mântuire.

Crestinul zilelor noastre vrea o mântuire care sa fie pur si simplu un cadou de la Dumnezeu, nu o cununa pentru o viata evlavioasa. Daca se poate, el prefera sa duca aici o viata caldicica, iar dincolo sa se desfateze de bucuriile ceresti. De ce nu vrea sa se sfinteasca? Pentru ca sfintirea înseamna jertfa, înseamna nevointa, înseamna renuntarea la iubirea de sine. O exemplificare foarte clara a acestei alegeri, a carei deviza este "mântuire fara sfintire", ne este oferita de multimea de crestini care se înghesuie la spovedanie în prima si ultima saptamâna din postul Craciunului sau cel al Sfintelor Pasti.

Se spovedesc la repezeala, ascund unele pacate la spovedanie, dar îsi ating scopul: se împartasesc cu Sfintele Taine. De ce nu se spovedesc cum trebuie? Pentru ca le este teama sa nu fie opriti de la împartasanie. Ei considera ca important este sa se împartaseasca, nu sa îsi curateasca sufletele prin spovedanie. Dar Hristos nu vine în inimile care nu au fost curatite prin pocainta. Nimeni nu Îl poate forta pe Hristos sa Se salasluiasca într-o inima plina de pacate si de iubire de sine.

Sa ne dam seama ca în masura în care nu vrem sa ne sfintim fugim de Hristos si de mântuire. Si, daca facem faptele întunericului, nu ne vom putea bucura de lumina...

 

b) Nevoia de modele

 

În momentul în care cineva descopera adevarul si frumusetea credintei crestine, mai bine zis din momentul în care începe sa descopere acest adevar si aceasta frumusete (aceasta descoperire neavând un punct terminus în aceasta viata), simte nevoia unor modele vii, unor exemple de virtute care sa fie o adeverire a credintei crestine.

Sfintii Apostoli au fost primele icoane vii pentru Biserica întemeiata la Cincizecime. Ei, care în vremea patimirii Mântuitorului Îl parasisera, fiind coplesiti de frica (singurul care a fost de fata la rastignire fiind Sfântul Apostol Ioan), dupa învierea Mântuitorului, si mai ales dupa primirea Duhului Sfânt pogorât la Cincizecime, s-au schimbat în întregime. Ce a însemnat pogorârea Sfântului Duh? Transformarea unor oameni sovaielnici, unor oameni slabi, în oameni puternici. Sfântul Apostol Petru, cel care se lepadase de trei ori de Hristos, a devenit un neînfricat marturisitor al credintei în Hristos. Schimbarea care avusese loc în sufletul sau era pentru iudeii care auzisera de lepadarea lui o dovada în plus a faptului ca Hristos a venit în lume ca sa îl înnoiasca pe om, sa îi arate calea de a se lepada de omul cel vechi, patimas, iubitor de sine si sovaitor în a urma Legea dumnezeiasca, într-un om nou, într-un om jertfelnic, virtuos, iubitor de Dumnezeu si de aproapele.

(Când m-am hotarât sa raspund în scris la întrebarile tale, as fi vrut sa scriu pur si simplu cum vad lucrurile. Adica asa cum ti-as fi raspuns la conferinta, daca timpul mi-ar fi permis. Fara sa folosesc citate din scrierile duhovnicesti. Dar mi-am dat seama ca este mai folositor pentru tine sa îti reproduc anumite cuvinte care m-au impresionat si pe mine. Am recitit acum un text al Cuviosului parinte Justin Popovici despre Vietile Sfintilor, si propozitia pe care am introdus-o ca motto acestei scrisori m-a convins sa schimb putin cuprinsul raspunsului meu.)

Iata ce zice Avva Justin Popovici, ucenicul si urmasul Sfântului Nicolae Velimirovici: "Ce sunt Faptele Apostolilor? Ele sunt fapte ale lui Hristos sau si mai bine spus apostolii lucreaza aceste fapte prin Hristos, Care se afla în ei si lucreaza prin ei. Si ce sunt vietile tuturor credinciosilor urmatori ai lui Hristos si care se perpetueaza prin ei cu ajutorul Sfintelor Taine si ale sfintelor virtuti? Si ce sunt Vietile Sfintilor? Ele nu sunt nimic altceva decât un anume fel de continuare a Faptelor Apostolilor. În ei se afla aceeasi Evanghelie, aceeasi viata, aceeasi credinta, aceeasi vesnicie, aceeasi <<putere de Sus>>, Acelasi Dumnezeu si Domn. Fiindca Iisus Hristos, ieri si azi si în veci, este acelasi (Evrei 13, 8). Acelasi pentru toti oamenii din toate timpurile, împartasind aceleasi daruri si aceleasi energii dumnezeiesti tuturor celor ce cred în El. Aceasta perpetuare a tuturor energiilor divine, de viata datatoare, în Biserica lui Hristos, din veac în veac si din generatie în generatie, constituie într-adevar Sfânta Traditie vie".

Aceste cuvinte mi se par extraordinare. Dau marturie despre faptul ca Hristos este viu în sfinti, ca viata crestina nu este o utopie. Sfintii sunt într-un fel icoane vii ale lui Hristos. Aceasta nu înseamna o nimicire a personalitatii, o anulare a unicitatii fiecarei persoane, o stergere a pecetii proprii prin care nu exista doua persoane identice. Dimpotriva, sfintenia este împlinirea adevarata a persoanei; ea nu este conditionata decât de parasirea iubirii de sine, de parasirea mândriei si a vietii pacatoase. Sfintii sunt florile udate de dragostea lui Dumnezeu. Oricât de frumoase ar fi florile sufletelor celor care refuza sfintenia, se ofilesc.

Modelul absolut al oricarui crestin este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a facut om pentru mântuirea noastra. Numai ca, din cauza micimii noastre sufletesti, de multe ori nu suntem în stare sa întelegem acest model. Cadem în ispita de a considera exemplul Sau doar un model teoretic, nu si practic. "El era Dumnezeu-om, nu putem sa ne raportam la El..."

Dar Fiul lui Dumnezeu S-a facut om tocmai pentru ca noi sa ne raportam la modelul de viata pe care ni l-a propus. Totusi, ne este mai usor sa întelegem modelul pe care ni-l ofera Hristos raportându-ne la icoanele vii ale lui Hristos, la sfinti. Citind Vietile lor, vedem ca acestia au trecut prin ispite, prin încercari mai apropiate de cele prin care trecem noi. Ne este mult mai usor chiar sa întelegem chemarea Evangheliei citind vietile unor sfinti sau cuviosi care au trait în vremuri apropiate de ale noastre.

Unii crestini care au primit mucenicia în ultima prigoana pornita de înainte-mergatorii lui Antihrist - e vorba de prigoana comunista - au prins aripi în marturisirea lui Hristos abia dupa ce au aflat despre mucenicia unor alti marturisitori (mireni, monahi sau clerici) care au stiut sa se împotriveasca apostaziei. Hristos era acelasi, Evanghelia era aceeasi. Dar abia dupa ce au aflat modul în care oameni de lânga ei, cunoscuti sau necunoscuti, si-au pus sufletele pentru Hristos, acesti mucenici au capatat râvna de a marturisi credinta crestina cu pretul vietii.

Una este sa îti pui întrebarea: "Cum ar reactiona un sfânt daca s-ar afla în situatia în care ma aflu eu?", si alta este ca raspunsul la aceasta întrebare sa fie clar. Ne putem pune o sumedenie de întrebari, si ne putem da o sumedenie de raspunsuri. Dar, atunci când raspunsul se afla în fata noastra, ne este mult mai usor sa îl asimilam. (Este adevarat însa ca nu trebuie sa interpunem o alta conditie obligatorie pentru dobândirea sfinteniei - ma refer la conditia de a avea modele vii. Dar nici nu trebuie sa trecem cu vederea valoarea acestor modele.) O buna exemplificare a ideii pe care încerc sa o rezum aici o aflam în vietile marilor cuviosi care au întemeiat manastiri. În momentul în care faima acestor parinti a început sa se raspândeasca, oameni care pâna atunci nu se gândisera la calugarie au fost impresionati de ceea ce auzeau sau vedeau cu ochii lor. Si îsi doreau sa lase lumea pentru a le urma exemplul. E greu de spus câti dintre vietuitorii care au umplut pustia Egiptului pentru a trai lânga batrânii Patericului ar fi avut curajul de a renunta la lume daca nu ar fi avut modele vii de sfintenie. Unii, simtind chemarea dumnezeiasca, ar fi facut-o. Dar cred ca altii, mai sovaitori, ar fi încercat sa mearga pe calea mântuirii fara sa paraseasca vâltoarea lumii.

Un lucru ar trebui sa fie clar: ca asa cum parintii îi influenteaza pe copii mai mult prin propriul exemplu si mai putin prin sfaturi, tot asa în viata duhovniceasca conteaza mai mult exemplele de sfintenie decât gramada de sfaturi care pot fi aflate în carti.

 

c) "Lipsa" modelelor

 

"Dar ce rost mai are sa vorbim despre sfintenie? Vremea sfinteniei a trecut..." Acest slogan al civilizatiei contemporane loveste cu putere în sufletele celor care vor sa faca primii pasi pe calea credintei. "Da, cu sute de ani în urma, când traiau Sfintii Parinti, se puteau folosi oamenii de pilda lor, dar astazi, când e atâta pacat, când nici preotii nu mai sunt modele de virtute pentru ceilalti, nu mai are rost sa mai vorbim despre sfintenie..."

O prima observatie: am auzit multi oameni care au facut aceasta afirmatie. Oameni simpli, de la tara, dar si oameni cu studii. În spatele cuvintelor lor auzeam de fapt un alt refren, care reflecta mai bine punctul lor de vedere: "În aceste vremuri de apostazie nu mai putem trai crestineste. Trebuie sa combinam viata crestina cu compromisul. Nu avem ce face, traim cum putem. Dumnezeu nu are de ce sa ne osândeasca...". De fapt, oamenii dau vina pe lipsa modelelor pentru ca ei însisi nu au curajul si puterea de a rezista ispitelor care îi apasa.

Ne aflam oare în fata unui cerc vicios, în care unii se plâng de lipsa modelelor, iar modele nu apar pentru ca oamenii însisi nu vor sa traiasca în asa fel încât sa poata fi modele pentru altii?

Cred ca este mai important sa îti atrag atentia asupra unui adevar pe care îl observa cei care contesta faptul ca în zilele noastre se mai poate duce o viata bineplacuta lui Dumnezeu. Este vorba de fractura provocata de lunga prigoana comunista. Este adevarat ca prigoana naste mucenici, iar sângele mucenicilor este samânta care rodeste spre folosul Bisericii într-un mod pe care prigonitorii nu si-l pot explica. De ce oare ultima prigoana nu a rodit mai mult? Sau cum se explica faptul ca o prigoana în care mii si mii de mireni, de monahi si de clerici au murit marturisindu-L pe Hristos nu a întarit Biserica?

Exista voci care afirma ca ultima prigoana a întarit Biserica, dovada adusa în acest sens fiind numarul mare de oameni care au început sa umple bisericile dupa ce prigoana s-a terminat si s-a obtinut libertate religioasa. Altii constata ca, fata de numarul total de locuitori ai unui sat sau ai unui oras, numarul celor care merg la biserica este foarte mic, chiar daca este mai mare decât al celor care o faceau în vreme de prigoana. Statisticile la care fac referire acestia au o anumita marja de eroare. Dar, tinând seama si de aceasta posibila eroare, ar trebui sa ne dam seama ca ultima prigoana a slabit Biserica.

Daca atunci când i S-a aratat Sfântului Petru al Alexandriei, Hristos i-a spus ca avea camasa rupta de ereticul Arie, tot asa daca i S-ar arata astazi unui vrednic ierarh al Bisericii i-ar spune ca înainte-mergatorii lui Antihrist care în prigoana comunista au încercat sa surpe Biserica I-au sfâsiat camasa.

Ce se întâmpla? Cum de prigoanele din primele veacuri ale Bisericii au întarit Biserica, iar ultima prigoana pare sa o fi slabit?

Un posibil raspuns este ca diavolul a observat ca, pe masura ce îi prigoneste mai tare pe marturisitorii lui Hristos, poporul crestin îsi deschide inimile fata de marturia acestora. Mucenicii mureau din pricina chinurilor, dar înviau în inimile credinciosilor care îi vedeau jertfindu-se pentru Hristos. Înviau în inimile celor care aflau despre mucenicia lor. Aici este, poate, cheia esecului de care au avut parte prigonitorii. Încercau sa omoare cât mai multi crestini, încercau sa îi omoare pe cei mai râvnitori crestini, dar cu cât omorau mai multi Biserica era mai puternica.

Diavolul a înteles ca atâta vreme cât marturisitorii sunt iubiti de popor nici o prigoana nu poate avea efectul pe care îl asteapta prigonitorii. Atunci a facut tot ce i-a stat în putinta pentru a-i separa pe marturisitori de restul credinciosilor. Diavolul a luptat pe doua planuri: unul era nimicirea credintei, iar celalalt exilarea marturisitorilor. Credinta crestina nu poate fi nimicita. Pâna la sfârsitul lumii Biserica va rezista în fata celor mai puternice atacuri. Pentru ca Biserica nu este o institutie omeneasca, este Însusi Trupul lui Hristos. Dar, chiar daca Biserica nu va putea fi îngenuncheata, totusi cei slabi în credinta cad în cursele vrajmasului. Apostazia a atins în secolul al XX-lea dimensiuni foarte mari. De frica, multi s-au lepadat de Hristos. Credinta lor nu a rezistat examenului si din crestini au devenit atei convinsi.

Procesul exilarii marturisitorilor s-a desfasurat în acelasi timp: mucenicii au fost batjocoriti în fel si chip, fiind considerati dusmani ai statului, dusmani ai progresului, dusmani ai civilizatiei. Mesajul lor a fost deformat de prigonitori astfel încât oamenii sa nu mai vada în mucenici niste prieteni ai lui Hristos care vor binele întregii lumi, ci niste exaltati care sunt potrivnici bunului mers al societatii. A reusit acest experiment satanic sau nu? Putem spune ca a reusit. În vreme ce mirenii, preotii si monahii iubitori de Hristos înfundau temnitele si mureau în chinuri, lumea facea abstractie de ei. Vârtejul lumii era atât de puternic încât numai familiile sau cunoscutii marturisitorilor aveau inimile strânse de durere pentru apropiatii lor. Asta în cazurile în care diavolul nu reusise sa îi scoata pe mucenici din inimile rudelor si prietenilor lor. Au fost femei care au divortat pentru ca aveau sotii închisi pentru Hristos. Au fost parinti care si-au uitat copiii pentru ca acestia nu acceptasera sa se închine fiarei rosii care propaga ateismul. Au fost copii carora le-a fost rusine ca parintii lor au murit în temnite si în deportari.

Mucenicii mureau în timp ce lumea îsi ducea viata ei în mod "normal". Diavolul stergea cu un burete amintirea mucenicilor din inimile celorlalti. Si apoi, în dreptul fiecaruia, scria cuvântul dusman. Oamenii fugeau de mucenici, fugeau de marturia lor. Si astfel fugeau de Hristos.

Iata, fratele meu, un raspuns mult prea lung fata de cel la care te asteptai. Totusi, cred ca întrebarile tale sunt niste întrebari foarte importante, "de viata si de moarte", niste întrebari prea serioase pentru a primi niste raspunsuri fugitive. Vorbindu-ti despre prigoana comunista par a ma îndeparta de întrebarea ta. Dar nu este deloc asa. Te rog sa ai rabdarea sa citesti pâna la capat raspunsul meu, si vei întelege de ce dau atâtea detalii.

Traim oare astazi o acuta lipsa de modele? Da. Si, ca sa întelegem cum iesim din acest impas, trebuie sa întelegem cum s-a ajuns aici. Nu afirm ca lipsa modelelor se resimte numai acolo unde fiara comunista a pornit prigoana contra Bisericii. Secolul XX a însemnat pentru întreaga lume crestina un secol al îndepartarii de Dumnezeu. Unii dintre ucenicii diavolului, si anume acei intelectuali formatori de opinie care au scornit o sumedenie de învataturi potrivnice credintei crestine, au reusit sa faca mai mult rau Bisericii decât toate prigoanele la un loc: ei i-au convins pe crestini sa se lepede de buna-voie. Prezentând credinta crestina ca fiind învechita, si aducând argumente pretins stiintifice în favoarea teoriilor lor, acesti dusmani ai lui Hristos au reusit sa pescuiasca o multime de suflete. "A fi crestin înseamna sa fii ramas în urma." A fi crestin, ignorând stiinta invocata de acestia, înseamna sa îti asumi batjocura celorlalti.

Poate ca argumentul care a facut cele mai multe victime a fost teoria evolutionista a lui Darwin: daca "s-a demonstrat" ca omul se trage din maimuta, ce rost are sa mai crezi într-un Dumnezeu despre Care Biserica învata ca l-ar fi creat pe om?

Timpul a trecut, multe dintre dovezile oamenilor de stiinta evolutionisti s-au dovedit falsuri murdare, dar totusi victimele au ramas victime: doar putini dintre cei care s-au lepadat de Hristos din pricina teoriei lui Darwin au avut puterea de a se pocai si de a redeveni fii ai Bisericii când au înteles ca fusesera pacaliti de niste ipoteze fara nici o baza stiintifica (ca si de anumite fosile contrafacute, îmbinate în laborator, fosile care nu au apartinut de fapt unei singure fiinte vii).

Îti voi scrie acum una dintre cele mai importante idei legate de raspunsul la întrebarea ta. Voi scrie despre ruperea lantului duhovnicesc dintre generatii. Acest subiect ma preocupa de multa vreme si face parte dintre subiectele asupra carora insist de multe ori în cartile mele. Încerc nu doar sa le comunic cititorilor o idee, ci chiar sa le atrag atentia asupra modului în care ideea respectiva se rasfrânge în viata lor si în viata întregii societati.

Încep cu un exemplu care, desi risca sa se banalizeze prin repetarea lui deasa, e mai clar decât multe argumente psihologice sau sociologice: vreme de sute de ani, fetele si femeile crestine purtau fuste lungi. Astazi fustele lungi sunt purtate numai la ocazii rare, sau numai pentru atâtarea barbatului caruia i se refuza dreptul de a se delecta admirând niste picioare frumoase. (Este adevarat ca sunt si fete care poarta fuste lungi pentru ca au picioare care, dupa criteriile standard, sunt considerate urâte; nu fac însa referire la situatia lor). Nu am citit istoria vestimentatiei si nu pot da date foarte precise, dar un lucru este cert: fustele s-au scurtat mai mult în ultimul secol decât în întreg mileniul care l-a precedat.

Nu consider ca femeia cu fusta lunga este neaparat sfânta, în timp ce cea cu fusta scurta este neaparat desfrânata. Dar nu pot contesta faptul ca scurtarea fustei a fost un ecou al tendintei femeii de a stârni admiratia barbatului. Femeia, nemaivrând sau nemaifiind în stare sa îl impresioneze pe barbat prin virtutile ei, a încercat sa îl impresioneze prin frumusetea ei fizica, pe care si-a prezentat-o astfel încât sa stârneasca în barbat pofta trupeasca. (Putem vorbi la fel de bine despre adâncimea decolteului sau despre celelalte initiative vestimentare care au rolul de a stârni animalul din barbat; dar încerc sa nu ma abat prea tare de la subiectul scrisorii de fata.)

Nu cred ca trebuie sa mai dau alte exemple pentru a te lamuri: în ultima suta de ani au avut loc schimbari majore în mentalitatea oamenilor din cele mai diferite categorii sociale. Ritmul nu a fost acelasi, coordonatele nu au fost aceleasi, dar schimbarea a avut loc.

"Care e este problema?" m-ai putea întreba. Problema este ca s-a pierdut continuitatea dintre generatii. Conflictul dintre generatii a existat de multa vreme si s-a datorat pe de o parte lipsei de dispozitie a generatiei în vârsta de a întelege aspiratiile generatiei tinere, iar pe de alta parte lipsei de dispozitie a generatiei tinere de a asculta si de a întelege temeiurile dupa care generatia mai în vârsta si-a fundamentat viata. Cu toate acestea, daca am cerceta lumea crestina de acum o mie de ani, ni s-ar parea ca diferentele dintre generatii sunt imperceptibile. Apareau probleme noi, apareau anumite dispute. Dar aceste dispute erau rezolvate cu ajutorul reperelor pe care atât generatia tânara cât si cea batrâna le gaseau în traditie, a carei valoare nu o puneau la îndoiala.

Facând o comparatie istorica putin fortata, am putea spune ca în secolul al VII-lea crestinii care aveau anumite dileme legate de cunoasterea lui Dumnezeu si a lumii le rezolvau raportându-se la ceea ce se stia în secolul al VI-lea. Cei care au avut probleme în secolul al VIII-lea se raportau la cei din secolul al VII-lea, si tot asa pâna la schimbarea care a avut loc în secolul al XX-lea (dupa ce terenul fusese pregatit de Renastere, de Reforma protestanta, de Marea Revolutie Franceza; nu intram aici în amanunte).

Cert este ca pentru crestinii din a doua parte a secolului XX a fost mult mai dificil sa se raporteze la mostenirea duhovniceasca primita de la înaintasii lor din secolul al XIX-lea. Au aparut foarte multe probleme noi, si pentru ele s-au gasit putine raspunsuri potrivite. De ce? Pentru simplul fapt ca s-a micsorat numarul celor dornici sa duca o viata sfânta. Numai ei ar fi putut da un raspuns care sa poata sta împotriva întelepciunii acestei lumi.

Dar, pe cât de mic a fost numarul celor ce ar fi putut sa dea raspunsuri potrivite, care ar fi putut sa îsi traga seva din predania Sfintilor Parinti si în acelasi timp sa îsi asume cultura vremii fara a se lasa contaminati de duhul ei arianist, pe atât de mare a fost numarul celor care s-au grabit sa dea raspunsuri numai pentru a fi considerati întelepti, lideri de opinie ai unei mase lipsite de discernamânt. S-au gasit destui semidocti care, dupa ce au citit Sfânta Scriptura si câteva scrieri ale Sfintilor Parinti, au considerat ca au raspunsuri la toate întrebarile. S-au gasit si clerici care, neavând taria de a recunoaste ca sunt depasiti de unele probleme, au tinut mortis sa dea raspunsuri gresite. Oamenii au tinut cont de aceste raspunsuri, dar, atunci când au aflat de la alti clerici ca raspunsurile erau gresite, s-au smintit. S-au gasit destui intelectuali care sa cerceteze Ortodoxia numai la nivel rational, fara a se lasa modelati de vietuirea în Biserica. Raspunsurile lor au avut o parte buna, pastrau în ele farâme de adevar. Dar atunci când adevarul este prezentat fragmentar îsi pierde din valoare.

Mediul crestin a fost de multe ori "virusat" de curente care, pentru o perioada mai scurta sau mai lunga de timp, au reusit sa îndeparteze atentia crestinilor de la calea mântuirii. Si, astfel, unii oameni care cautau adevarul l-au gasit amestecat cu minciuna, si nu au stiut sa deosebeasca binele de rau.

Si unde am ajuns astazi? Am ajuns la o situatie foarte tensionata. Ne aflam într-o veritabila criza de sfintenie, într-o veritabila criza de modele. A nega asta înseamna a prefera sa substituim sfintenia cu diferite surogate modelate dupa întelepciunea acestui veac.

 

d) Chipuri ale pierzaniei

 

"Si în ce fel poate fi substituita sfintenia de vreun surogat al acestui veac? Si ce întelegi prin sfintenie?" as fi simtit nevoia sa te întreb daca tu ai fost cel care mi-ai fi scris rândurile de mai sus.

Prin sfintenie înteleg raspunsul crestinului la chemarea lui Dumnezeu: Fiti sfinti, pentru ca Eu sunt sfânt... (I Petru 1, 16). Crestinul adevarat traieste dupa voia lui Dumnezeu, lepadându-se de voia sa. Nu pune nimic mai presus de asta. Nu trebuie confundata lupta pentru dobândirea sfinteniei cu lupta pentru dobândirea unui loc în calendarul bisericesc. O astfel de motivare ar fi cauzata de mândrie. Trebuie sa dobândim sfintenia pentru ca ea nu este altceva decât dobândirea lui Hristos în inima noastra. Vedem ca în Epistolele Noului Testament crestinii sunt numiti sfinti. Sfintenia este starea fireasca a oricarui crestin. Este adevarat ca în ziua de astazi prin sfinti îi întelegem numai pe cei care au ajuns la mari masuri de sfintenie. Dar riscam sa ne îndepartam de întelegerea chemarii pe care ne-a adresat-o Dumnezeu. Nu suntem toti chemati sa ajungem la masura Sfântului Ioan Evanghelistul, a Sfântului Antonie cel Mare sau a Sfântului Simeon Noul Teolog. Dar toti suntem chemati la sfintenie. Sfintenia nu este altceva decât pregustarea Împaratiei Cerurilor.

Am încercat sa fiu cât mai concis si consider ca parantezele pe care le-am facut sau le voi mai face sunt necesare pentru a te ajuta sa întelegi un punct de vedere ancorat în adevar. Am încercat sa dau un raspuns ortodox la întrebarile tale. Desi sunt tânar, cred ca tineretea nu este un impediment pentru a încerca sa cunosti învatatura Bisericii lui Hristos si pentru a o marturisi, daca duhovnicul îti da binecuvântare pentru aceasta. La conferinta am refuzat sa raspund la unele întrebari, pentru ca am considerat ca nu este potrivit sa vorbesc despre lucruri prea înalte pentru mine. Asa procedez si în conferinte, si când raspund la scrisori - vorbesc numai atunci când cunosc pozitia ortodoxa si când subiectul face parte din preocuparile sau framântarile mele. Acum, înainte de a-ti da sa citesti raspunsul meu, îl voi trimite câtorva preoti care sa verifice ceea ce îti scriu. Asta mai usureaza din responsabilitatea pe care mi-o asum ori de câte ori încerc sa marturisesc adevarul.

În ce consta identificarea unor virtuti cu sfintenia? Si care este legatura dintre sfintenie si virtuti? Ca sa îti raspund pe scurt, voi spune ca în timp ce toti sfintii au avut virtuti, nu toti oamenii virtuosi au dobândit sfintenia. Vedem ca sfintii, sporind în diferite virtuti, în nevointa, în ajutorarea aproapelui, în rugaciune, L-au dobândit pe Dumnezeu. Caile lor au fost diferite - si în cele din urma ei au ajuns în rai în cete diferite (ceata sfintilor mucenici, ceata sfintilor doctori fara de arginti, ...). Dar fiecare dintre ei a cautat înainte de toate ca printr-o virtute sau alta sa faca voia lui Dumnezeu. Ei nu practicau virtutea de dragul virtutii, ci pentru ca prin ea sa faca voia lui Dumnezeu.

"Chiar si atunci când îsi ajutau aproapele?"

Da, chiar si atunci. Pentru ca pe aproapele lor îl vedeau ca pe fratele lor în Hristos. Nu slujirea aproapelui era cauza pentru care ei duceau o viata bineplacuta lui Dumnezeu, ci tocmai pentru ca iubindu-L pe Dumnezeu îsi iubeau si aproapele. Acest adevar simplu era foarte clar cu vreme în urma. Îl precizez, totusi, pentru ca astazi situatia s-a rasturnat.

Astazi oamenii apreciaza mai mult pe cineva care face fapte filantropice decât pe cineva care duce o viata duhovniceasca. Astazi oamenii sunt învatati sa judece pe cineva dupa manifestari exterioare, iar nu dupa curatia sufletului sau. O printesa care face acte de caritate, dând bolnavilor sau saracilor mai putin de un sfert din averea sa, chiar daca traieste o viata pacatoasa, este privita cu mai multa simpatie decât o mama care se lupta din greu sa îsi creasca copiii pe calea credintei, ferindu-i de influenta unui tata betiv.

Am facut referire la situatia în care virtutea ajutorarii aproapelui este îngropata de un pacat. Aceasta situatie o regasim deseori la VIP-urile zilei, fie ele din sfera politicii, a mass-mediei, a muzicii sau din alte domenii. Ba chiar vedem ca acestor VIP-uri li se face reclama pentru cea mai mica fapta de caritate pe care o fac. Chiar daca uneori binefacerea este tainuita vreme de ani de zile, pâna la urma binefacatorul sfârseste prin a primi aplauzele publicului; chiar daca exceptiile exista, totusi sunt rare.

Tin sa precizez ca unii crestini, fascinati de personalitatea celor care fac astfel de acte filantropice, s-au lasat contaminati de modul lor de viata: "important în viata este sa faci cât mai mult bine altora; chiar daca faci abstractie de poruncile lui Dumnezeu, Acesta este prea bun pentru a te pedepsi. Va pune pe un cântar faptele bune si cele rele, si te va ierta..."

Acest punct de vedere pleaca de la o premiza buna: Dumnezeu nu poate fi atât de absurd încât sa tina seama numai de faptele rele ale oamenilor. El le vede si pe cele bune, si le va pune în balanta. Problema este ca nu suntem noi în masura sa judecam cât de greu atârna binele si raul pe care îl facem. Dumnezeu nu ne-a poruncit: "Faceti mai mult bine decât rau, ca sa va mântuiti!", ci ne-a spus sa facem cele bune si sa fugim de cele rele, ca sa nu ne pierdem mântuirea. Da, Dumnezeu cunoaste si binele pe care îl fac pacatosii. Si, daca pacatosii nu se pocaiesc de pacatele lor, Dumnezeu le va rasplati binele în aceasta viata; dar în cealalta viata vor ajunge în iad, nu pentru ca Dumnezeu e nedrept, ci pentru ca ei însisi au iubit întunericul pacatului si nu L-au cunoscut pe El.

Sper ca am reusit sa îti explic în mare care este una dintre directiile în care crestinii de astazi substituie sfintenia printr-o virtute. În momentul în care separam o virtute de celelalte, în momentul în care ne multumim sa vedem cât am sporit într-o virtute trecând cu vederea celelalte virtuti, ajungem la o virtute înselatoare. Sfintii Parinti au scris de altfel despre faptul ca o astfel de virtute ciuntita îsi pierde plata de la Dumnezeu, fiind sufocata de un pacat sau altul.

Al doilea mod în care sfintenia este substituita de un surogat este mult mai grava decât prima, când omul se multumea sa caute sa sporeasca într-o virtute sau alta: aici, sfintenia este considerata ca neavând importanta pentru viata omului, este considerata chiar o piedica pentru împlinirea personalitatii. Sfintenia este considerata un mit, o vorba goala, o viata de sclav care asculta orbeste poruncile lui Dumnezeu. Este considerata nimicire a libertatii (când de fapt sfintenia aduce adevarata libertate, scapându-ne din lanturile pacatului, ale iubirii de sine si ale mândriei). Asistam la o trecere progresiva înspre intoxicarea cu acest surogat. Primul, care prin valorile pe care le promova a reusit sa atraga sustinatori, nu a fost de fapt decât o etapa a pregatirii oamenilor pentru primirea celui de-al doilea. A fost un drog mai usor care l-a precedat pe cel mai puternic.

"Fii cool, fii sexy..." Sau: " Traieste-ti viata dupa propriile pofte...". Sau: "Bucura-te de libertate..." Devize pe care le întâlnim la tot pasul, atât direct, în reclamele de tot felul, cât si indirect, în filme si programe de divertisment, în ziare si reviste care ne rapesc cu multa dexteritate timpul liber. Pur si simplu tinerii de astazi sunt mult mai preocupati sa fie sexy decât sa dobândeasca o virtute sau alta. Sau mai bine zis, ei vor sa aiba virtutea de a fi sexy. Procesul rasturnarii valorilor este în plina desfasurare.

Da, oamenii de astazi au drept modele personaje care, judecate prin prisma Evangheliei, îsi agonisesc osânda prin viata pe care o duc. Pentru ca vorbim despre lipsa modelelor autentice, trebuia sa fac neaparat referire la falsele modele, care din pacate au un numar mare de simpatizanti.

Trebuie sa ne fie foarte clar cui slujesc cei pe care ni-i alegem ca modele si cei care au acaparat aprecierile noastre: lui Dumnezeu sau diavolului. Sa ne gândim la marile staruri de televiziune care fac emisiuni de succes: cu ce ramân spectatorii dupa ce vad emisiunile lor? Cum au fost modelate inimile spectatorilor, în bine sau în rau? Cum ne modeleaza muzica celor pe care îi consideram staruri? Oare ne stârneste patimile sau nu? Si daca ni le stârneste, suntem oare constienti de faptul ca ascultând aceasta muzica trecem printr-un proces de sinucidere lenta în plan duhovnicesc?

Si oare care este atitudinea acestor VIP-uri fata de credinta ortodoxa? Unii sunt indiferenti, altii se declara revoltati de viziunea îngusta a Bisericii, care condamna homosexualitatea, perversiunile sexuale si alte valori ale lumii în care traim. Altii, foarte putini la numar, se straduiesc sa împace poruncile lui Dumnezeu cu viata fara Dumnezeu, si oscileaza între pacat si o falsa pocainta.

Cred ca nu gresesc daca afirm ca, pentru a nu-si strica imaginea, cele mai multe VIP-uri nu se declara fatis împotriva credintei crestine: "E buna si frumoasa credinta asta, dar pentru altii. Nu pentru noi. Noua nu ni se potriveste...".

Acesta este un alt refren pe care diavolul încearca sa ni-l întipareasca în minte: "Credinta crestina nu e potrivita pentru toti...". Ca si cum Hristos nu S-ar fi întrupat pentru toti oamenii, ci numai pentru o parte. Cei care accepta aceasta idee vor gasi relativ usor argumente pentru a afirma ca nici lor nu li se potriveste credinta în Hristos. Numai ca în viata spirituala nu putem sa ne purtam ca la magazinul de încaltaminte, unde încercam mai multe perechi de pantofi si vedem care e pe masura noastra. În viata spirituala trebuie sa vedem unde e adevarul. Si, daca întelegem ca adevarul se gaseste numai în Biserica, atunci ar trebui sa încercam sa purtam pantoful Ortodoxiei chiar daca la început ni se pare prea strâmt sau prea larg; chiar si daca ne face bataturi. În timp, ne vom da seama ca pantoful s-a mulat exact pe forma piciorului nostru. Ca era cel mai potrivit pantof...

Sa ne gândim chiar la modelele crestine pe care le avem: oare nu cumva de multe ori confundam un parinte cu studii înalte cu un parinte duhovnicesc? Doctoratul nu este un impediment pentru sfintire, dar de multe ori oamenii apreciaza mai mult sfaturile unui parinte cu doctorat decât ale unui parinte care, desi este sporit în virtute, nu este cautat de oameni pentru ca nu a urmat un seminar teologic. (Sigur, este bine când studiile teologice sunt îmbinate cu o vietuire aleasa, modele în acest sens fiind parintele Dumitru Staniloae sau avva Justin Popovici. Dar câti teologi se ridica la aceasta masura?)

Un preot care foloseste în predica citate din scrierile Sfintilor Parinti - si este apreciat pentru vasta lui cultura si orientarea sa "patristica" - are mai mult succes decât un parinte care se straduieste sa îi traga de mâna spre rai pe cei care îi pastoreste, dar, desi este mai sporit duhovniceste decât cel dintâi si se pricepe mai bine sa calauzeasca sufletele, nu are o cultura la fel de solida.

As putea sa trec la o alta categorie de false modele, si sa îi pomenesc pe preotii care, pentru ca practica anumite tipuri de vrajitorie (des întâlnita fiind deschiderea cartii), sunt considerati de catre ucenicii lor alesi ai lui Dumnezeu. Dar m-as abate de la tema raspunsului pe care ma straduiesc sa ti-l dau.

As mai putea vorbi totusi despre o specie de false modele: este vorba de crestinii care duc o viata pacatoasa si care îi smintesc pe cei care vin pentru prima data la biserica. Acestia îsi formeaza o idee gresita despre ceea ce înseamna a fi crestin. Fiind lipsiti de discernamânt, ei ajung la concluzia ca viata crestina este frumoasa numai în teorie, ca este imposibil sa o pui în practica fara a o amesteca cu fapte pagânesti. Si astfel îi copiaza în vietuire pe cei pe care i-au considerat drept modele. (Este gresita si atitudinea celor care, atunci când au de ales între modele autentice si false modele, din comoditate le aleg pe cele false. Dar ce sa spunem despre cei care au de ales între doua sau mai multe tipuri de modele false? Daca Dumnezeu nu le-ar purta de grija, ar fi predestinati sa duca o viata straina Evangheliei. Însa Dumnezeu poarta de grija fiecarui om...)

Este greu sa întelegi cum ar trebui sa fie un crestin când ai în fata ochilor numai oameni care nu s-au lasat modelati de duhul Ortodoxiei. Si ma refer nu numai la cei care traiesc în pacate trupesti, desi nici numarul acestora nu este mic. Ma refer si la cei care sunt plini de mândrie, considerându-se mai bineplacuti lui Dumnezeu decât ceilalti. Ma refer la fatarnicii care se gasesc în numar mare în biserici, la cei care se pricep foarte bine sa întocmeasca cele mai precise liste cu pacate pe care le savârsesc altii, dar sunt prea atenti la pacatele altora pentru a-si vedea propriile pacate.

În capitolul 25 al Evangheliei Sfântului Marcu sta scris: A vorbit Iisus multimilor si ucenicilor Sai, zicând: Carturarii si fariseii au sezut în scaunul lui Moise; deci toate câte va vor zice voua, faceti-le si paziti-le; dar dupa faptele lor nu faceti, ca ei zic, dar nu fac. Ca leaga sarcini grele si cu anevoie de purtat si le pun pe umerii oamenilor, iar ei nici cu degetul nu voiesc sa le miste. [...] Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca înconjurati marea si uscatul ca sa faceti un ucenic, si daca l-ati facut, îl faceti fiu al gheenei si îndoit decât voi. [...] Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca dati zeciuiala din izma, din marar si din chimen, dar ati lasat partile mai grele ale Legii: judecata, mila si credinta; pe acestea trebuia sa le faceti si pe acelea sa nu le lasati. Calauze oarbe care strecurati tântarul si înghititi camila! Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca voi curatiti partea din afara a paharului si a blidului, iar înauntru sunt pline de rapire si de lacomie. Fariseule orb! Curata întâi partea dinauntru a paharului si a blidului, ca sa fie curata si cea dinafara. Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca semanati cu mormintele cele varuite, care pe dinafara se arata frumoase, înauntru însa sunt pline de oase de morti si de toata necuratia. Asa si voi, pe din afara va aratati drepti oamenilor, înauntru însa sunteti plini de fatarnicie si de faradelege.

Nu cred ca mai este nevoie sa îti dau alte detalii despre fatarnicii care "polueaza" atmosfera duhovniceasca în multe parohii, smintindu-i pe cei care vor sa faca primii pasi pe calea credintei. Le stii si fara sa ti le spun eu.

As mai fi vrut sa îti scriu multe lucruri, dar abia astept sa îti vorbesc despre modul în care putem descoperi adevaratele modele. Asa ca voi enumera pur si simplu câteva idei pe care nu vreau sa le trec cu vederea:

• Modernismul a facilitat promovarea falselor modele: un crestin care cunoaste bine problemele lumii în care traieste, un crestin care este la curent cu politica, economia si cultura zilelor noastre, chiar daca nu se spovedeste si nu se împartaseste, va primi mai multa atentie decât un crestin care, ocupându-se mai mult de lupta cu propriile patimi si de urcusul duhovnicesc, nu si-a împrastiat mintea în toate directiile. Iarasi m-ai putea întreba: "Cele doua, adica cunoasterea lumii în care traim si cunoasterea lui Dumnezeu, sunt chiar atât de diferite? Oare nu poate cineva sa le aiba pe amândoua?". Întrebarea e buna, dar raspunsul nu cred ca te va multumi: ba da, poate cineva sa le aiba pe amândoua, numai ca de multe ori cei care vor sa ajunga aici au o cunoastere superficiala a vietii ortodoxe. Cred ca daca au citit câteva carti, daca au tinut câteva posturi, L-au dobândit pe Dumnezeu. Nu spun ca neaparat spovedania si împartasania sunt dovezi de necontestat ale sanatatii sufletesti - mai nou, unii intelectuali se spovedesc si se împartasesc tocmai pentru a dovedi celorlalti cât de credinciosi sunt; numai ca spovedania si împartasania trebuie facute pentru Dumnezeu, nu pentru ochii lumii. Nu te poti uni cu Hristos pentru câteva momente, doar pentru a face o poza de grup cu prietenii din parohie...

• Trebuie sa avem mare grija când apreciem acele personalitati ortodoxe, preoti sau mireni, care sunt în gratiile mass-mediei. Oare cum ar putea mass-media, care promoveaza atâta pacat, atâta desfrâu si atâta violenta, atâta apostazie si vrajitorie, sa îi primeasca pe adevaratii marturisitori ai lui Hristos? De ce ar face-o?

De obicei nu o face. Iar când o face, în cazuri foarte rare, motivul este dorinta de a-si mari credibilitatea. "Uite, la televizor sunt si emisiuni religioase", spune un crestin, si dupa ce vede jumatate de ora de discutii care nu au legatura directa cu urcusul duhovnicesc mai sta doua ore sa vada stiri, emisiuni cu animale sau programe de divertisment. ("Ce e rau în asta?" Chiar numai faptul ca rapesc timpul pe care crestinii l-ar putea folosi mai bine ar trebui sa fie o explicatie suficienta.)

"Uite, revista cutare are un articol interesant despre marii duhovnici din Moldova...", spune altul, si dupa ce citeste articolul despre marii duhovnici citeste si doua articole despre horoscop si despre doctorii radiestezisti.

Sa ne dam seama ca mass-media nu poate fi sinucigasa: nu poate promova modele duhovnicesti autentice, care ar nega întelepciunea acestei lumi si desertaciunile sale. Ea promoveaza mai ales personalitatile "ortodoxe" care au pactizat cu aceasta întelepciune (discursul acestora, despre subiecte neutre, care nu au nimic în comun cu problemele duhovnicesti ale vietii de zi cu zi, neconvingându-l pe cititorul sau pe privitorul caldicel - care sta cu un picior în biserica si cu altul în arena de kick-boxing, în cluburi de noapte sau în alte spatii la fel de binecuvântate - sa puna început bun mântuirii).

• Între falsele modele se afla si cei care au prea multa râvna duhovniceasca: de la prea multa râvna cad în mândrie sau, primejduindu-si sanatatea, ajung chiar pe patul de spital - uneori chiar la psihiatrie. Din exces de zel nu tin seama de dintii de lapte pe care îi au si, hranindu-se cu hrana prea tare pentru ei, ajung în impas. Numai un duhovnic iscusit i-ar putea ajuta sa nu cada în prapastie. (Unii s-au tinut cu dintii de scrierile Sfintilor Parinti, fara a se împartasi însa din duhul acestor sfinti, si au ajuns în primejdia de a se lepada chiar de credinta crestina.) Daca este usor sa nu iei drept model pe un crestin lipsit de râvna, pe unul care duce o viata comoda, lipsita de nevointa, este mult mai dificil sa ai discernamântul de a nu lua drept model nici pe cineva care are râvna lipsita de dreapta socoteala.

• Exista crestini care aleg asa-numita calugarie alba, traind în lume în curatie, fara a se casatori. Unii dintre acestia însa refuza familia din motive neîntemeiate si, dispretuind familia, cad sub osânda Sfintelor Sinoade. Ei afirma ca în viata de familie este cu neputinta sa dobândesti harul lui Dumnezeu, ca si cum acest har ar ocoli familia. Cei care se lasa pacaliti de parerile acestora sunt impresionati de nevointa sau de viata de rugaciune prin care falsii calugarii albi ies în evidenta. Numai ca adevaratii calugari albi nu dispretuiesc niciodata familia si nici nu se lauda cu nevointele lor. Ci fac tot ce le sta în putinta pentru a-i convinge pe cei casatoriti ca si drumul familiei este un drum la al carui capat se afla raiul.

• Cei care vor sa fie modele, dar sunt false modele, pot fi identificati si datorita mândriei lor. Fie ca fac o nevointa sau alta, ei pun mai presus propriul efort decât ajutorul primit de la Dumnezeu. Chiar daca spun cu falsa smerenie: "Domnul m-a ajutat sa postesc atât", ei sunt plini de o demonica iubire de sine. Adevaratul model nu cauta sa iasa în evidenta cu nimic, cauta doar sa faca voia lui Dumnezeu; si atunci când, din rânduiala dumnezeiasca, este chemat sa fie povatuitor pentru altii, nu o face cu mândrie, ca si cum ar fi fost vrednic de asa ceva, ci cu smerenie, avându-si pacatele înaintea ochilor.

Iata, dar, ca dupa o calatorie lunga, prea lunga poate, am ajuns si la miezul problemei.

 

e) Despre aflarea modelelor duhovnicesti

 

Îti scriam în prima parte a acestei scrisori ca este greu pentru un crestin sa se raporteze numai la modelul absolut care este Hristos, Dumnezeu - Omul. Dar, într-o masura mai mica sau mai mare, Hristos este modelul principal al fiecarui crestin. El este Calea, Adevarul si Viata noastra. Spre El sunt îndreptate inimile si cugetele noastre. Oricât am fi de slabi în viata duhovniceasca, inimile noastre nu se îndreapta mai întâi spre vreun alt model de sfânt sau de sfânta. Ci se îndreapta spre El. Câta vreme centrul vietuirii noastre duhovnicesti este Hristos, suntem pe drumul cel bun. Câta vreme înlocuim acest model suprem cu oricare altul ne îndepartam de calea cea dreapta. Sfintii au fost icoane ale lui Hristos. Dar aceste icoane nu pot zugravi deplinatatea maretiei lui Hristos. În momentul în care ne alegem un alt model duhovnicesc riscam sa fracturam viata noastra duhovniceasca. "Dar oare nu au fost atâtia parinti care râvneau sa urmeze marilor sfinti ai Bisericii?" Ba da, numai ca doreau sa le urmeze pilda pentru a-L urma de fapt pe Hristos. Nici o nevointa în sine nu aduce sfintenia. Poti fi cel mai mare postitor, poti pastra tacerea în toate zilele vietii tale, si poti ramâne fara plata.

Acum vreau doar sa insist putin asupra importantei întelegerii datoriei noastre de a avea inimile îndreptate spre Hristos. El nu ne-a învatat numai prin cuvinte ce înseamna smerenia, ce înseamna iubirea; El ne-a învatat prin faptele Sale ca aceste virtuti nu trebuie sa ramâna la nivelul de vorbe goale, ci trebuie puse în practica.

Crestinul trebuie sa pastreze în inima sa pilda vie a vietii lui Hristos. De mare ajutor este întelegerea faptului ca Hristos este alaturi de fiecare dintre crestinii care duc lupta cea buna a mântuirii. În momente de impas, crestinul se roaga la Dumnezeu sa primeasca ajutorul de care are nevoie, se roaga sa fie luminat sa faca ceea ce trebuie. Crestinul nu crede în sine. Toata nadejdea sa este îndreptata spre Dumnezeu. Rugaciunea nu substituie nevoia fireasca a sufletului de a avea repere în fiecare moment al vietii. Dimpotriva. Sunt momente în care crestinul stie foarte bine ce ar trebui sa faca, dar nu face. Lupta cu pacatul nu se poate asemana sub toate aspectele rezolvarii unei probleme de matematica. Acolo daca stii care este solutia, problema este rezolvata. În razboiul duhovnicesc de multe ori stim ce trebuie sa facem, dar ne lipseste puterea de a face binele. Pentru ca inimile noastre se lasa usor amagite de dulceata pacatului. Este, deci nevoie de multa tarie sufleteasca. Si rugaciunea picura în suflet aceasta tarie.

Frate al meu, îti voi scrie acum despre modelele vii pe care ar trebui sa le gasim, pentru ca gasirea acestora ne-ar da un impuls puternic de a le urma în virtute. Încep oarecum mai brusc, dându-ti doua exemple de oameni care si-au pus amprenta asupra urcusului meu duhovnicesc. Unul dintre ei îmi este prieten, si - desi nu îi voi da numele - sunt sigur ca se va simti stânjenit daca va vedea ca am scris despre el. Asta pentru ca orice model adevarat este model nu pentru ca a vrut sa fie laudat de ceilalti, ci pentru ca s-a straduit sa Îl urmeze pe Hristos.

Veneam de la o slujba în Postul Mare. Precum stii, atunci rugaciunea Sfântului Efrem Sirul - "Doamne si stapânul vietii mele..." este însotita de închinaciuni si metanii. La biserica la care fusesem eu, slujba se terminase mai repede. Si în drum spre casa m-am mai oprit pe la alta biserica, pentru ca vroiam sa discut ceva cu un preot. Intrând în biserica, am vazut ca slujba nu se terminase. Când s-a zis rugaciunea Sfântului Efrem, m-am gândit ca nu mai are rost sa fac înca o data metanii, pentru ca facusem în timpul slujbei la care asistasem în întregime. Dar atunci l-am vazut pe prietenul meu, care avea în brate pe unul dintre copilasii sai, cum facea metanii cu copilul în brate. Imaginea este de Pateric. Sa vezi un tata cum se apleaca, tinându-se cu o mâna de pamânt si cu cealalta tinând copilul cu grija, e iesit din comun. M-a impresionat seninatatea cu care tatal facea aceasta nevointa - o facea ca si cum ar fi cel mai normal lucru din lume. Stiu ca cineva ar fi putut comenta: "Dar daca scapa copilul? Oare Dumnezeu e chiar atât de absurd încât sa le ceara parintilor sa faca metanii cu copiii în brate?". Nu, evident ca nu. Nu exista nici un canon si nici o pravila care sa ceara asa ceva. Dar în acelasi timp nu exista nici un canon si nici o pravila care sa sufoce dragostea credinciosilor fata de Dumnezeu. Prietenul meu facea ce facea din dragoste. Îl iubea (si Îl iubeste) pe Dumnezeu si nu vroia sa renunte la metanii doar pentru ca avea un copil în brate.

Nu recomand nici unui parinte sa faca metanii tinându-si copilul într-o pozitie de gimnastica, pozitie care ar putea fi periculoasa. Dar recomand fiecarui crestin sa fie foarte sincer cu sine însusi si sa nu se leneveasca a face tot ce trebuie pentru a-L dobândi pe Dumnezeu. Dumnezeu nu Se salasluieste în inimile celor lenesi, ale celor comozi, ale celor care cauta argumente pentru a-si usura cât mai mult crucea.

Eu însumi m-am simtit mustrat de jertfa prietenului meu. Am facut înca o data metaniile, împreuna cu ceilalti, pâna la sfârsitul slujbei. Dar asta, evident, nu a fost mare lucru. De multe ori, însa, fiind pus sa aleg între doua variante, una mai usoara si alta mai grea - dar aducatoare de roade duhovnicesti - mi-am adus aminte de prietenul meu. Si îl pomenesc la rugaciune, ca Dumnezeu sa îi dea puterea sa fie un model pentru ceilalti pâna la sfârsitul vietii sale.

Un alt exemplu care m-a impresionat a fost cel al unui tânar de o vârsta apropiata de a mea, pe care l-am cunoscut la manastirea Clocociov, care era plina de pelerinii veniti sa se spovedeasca la parintele ieromonah Visarion. Camera în care stateam era mica, si în ea mirosea foarte urât. Nu conteaza motivul. Eu abia puteam sa mai respir. Ma simteam foarte rau si ma gândeam sa ma întorc la Bucuresti. Dar, când au început discutiile în camera, am auzit un lucru care m-a impresionat atât de tare încât m-am hotarât sa ramân. Tânarul despre care vreau sa îti vorbesc fusese campion national de judo. Duhovnicul sau - parca tocmai parintele Visarion - îi îngaduise sa practice judo pâna în momentul în care a devenit cel mai bun din tara la categoria lui. Si, dupa ce a câstigat titlul, parintele i-a cerut sa renunte. Adica sa renunte la campionatul international. Si tânarul a facut ascultare. Faptul ca atunci vicecampionul României a ajuns vicecampion international (nu mai tin minte exact, dar parca era vorba chiar de campionatul mondial), arata ca, daca tânarul nostru (care îl învinsese pe vicecampionul României) nu facea ascultare de duhovnicul sau, ar fi avut mari sanse sa devina cel putin vicecampion la competitia internationala. Si cât efort facuse sa devina campion national... Îmi povestea de antrenamentele epuizante (si îl ascultam cu interes pentru ca eu însumi am facut sport de performanta) si ma tot miram cât de mare a fost jertfa lui. La început m-am mirat ca duhovnicul îl lasase sa practice judo (sport care poate fi vatamator nu numai fizic), dar pâna la urma m-am gândit ca duhovnicul a vrut sa îi încerce ascultarea. (Mult mai multa plata a avut tânarul daca s-a lasat de judo în culmea gloriei, dar nu si la capatul ascensiunii, decât daca s-ar fi lasat de la prima spovedanie. Oricum, astfel de situatii nu pot fi judecate din exterior. Pentru ca la fiecare spovedanie pe duhovnic îl lumineaza Dumnezeu. Daca duhovnicul i-ar fi cerut sa se lase de judo de la început, poate ca tânarul ar fi preferat sa fuga de biserica. Si ce folos ar fi ca un duhovnic sa îndeparteze un crestin de Biserica, în loc sa-l ajute sa descopere frumusetea Ortodoxiei?)

Îti voi reproduce acum o întâmplare dintr-o carte care, din multimea de carti pe care le-am citit pâna acum, mi se pare cartea cea mai apropiata de Pateric: este vorba de Dragostea care ne sminteste, scrisa de parintele Savatie Bastovoi:

"Odata, dupa slujba, în puscaria din Bender s-a apropiat de mine un puscarias înalt cu parul roscat si pistruiat. Tinea mâna la gura si n-o ferea nici când vorbea, pe urma s-a scuzat ca are tuberculoza. Mi-a zis ca îl chema Serioja, ca a fost boxer si ca a nimerit aici pentru ca a rupt maxilarul politistului de sector care batuse un copil orfan. Porecla îi era Uragan, pentru ca atunci când lovea nu mai ajungea sa dea a doua oara.

            Acest Serioja avea si un prieten - Vasia - care varsa si el sânge. Cu Vasia lucrurile stateau mai prost pentru ca era slabanog si fuma. Serioja era foarte nelinistit pentru Vasia si îmi scria scrisori în care îmi spunea ca i se rupe inima pentru el. Vasia avea doi copii acasa, dar sotia i se casatorise cu altul între timp. Odata Serioja mi-a zis sa-i fac rost de 200 de dolari ca sa-l scoatem pe Vasia, caci se apropia perioada gratierilor. Eu i-am zis ca nu am bani, dar ca voi încerca sa caut. Dar eu nu am cautat acei bani, pentru ca nu l-am luat pe Serioja în serios. Dupa o vreme a venit la mine parintele care slujea în puscarie si mi-a zis ca Serioja a intrat în încurcatura, ca a împrumutat de la blatnâie (treapta de sus în puscariile rusesti) 200 de dolari, dar acum nu are de unde sa-i dea înapoi si ca, dupa legile puscariasilor, acum trebuia sa i se rupa mâinile. Serioja a împrumutat acesti bani stiind bine ca nu are de unde sa-i întoarca, din dragoste pentru Vasia, pe care l-a si scos atunci din puscarie. Acest Serioja el însusi varsa sânge si umbla iarna într-o pereche de slapi de cauciuc împrumutati. El nu doar ca împartea cu Vasia tot ce-i aduceam, si nu numai ca nu a folosit banii împrumutati pentru a iesi el însusi din puscarie, ci si zilele care i-au mai ramas si le-a pus în pericol împrumutând bani de la cei care <<erau datori>> sa-i rupa oasele în cazul în care nu-i va mai întoarce. <<Eu n-am unde sa ma grabesc - zicea Serioja -, pe mine nimeni nu ma astepta, dar Vasia are copii, el va fi foarte fericit sa-i mai vada macar o data, sa nu moara aici ca un câine>>.

            Ne vedeam cu Serioja foarte des. Veneam si în timpul saptamânii sa-i aduc cele de care avea nevoie. Cu toate aceste, de fiecare data el ma ruga sa iau o <<svidanie>> (întrevedere/vizita). Odata, dupa ce am stat vreo ora la vorba, iarasi a început sa ma bata la cap sa cer o svidanie. Am intrat în cabinele de sticla si am luat receptoarele ca sa vorbim. <<Ce mai faci?>> - m-a întrebat. <<Bine, dar tu?>>. <<Slava Domnului, mai bine. Si Vasia îti multumeste pentru toate. Daca poti, adu-mi un pachet de ceai>>... Cele 5 minute au trecut repede si noi n-am vorbit nimic altceva decât vorbeam de obicei. Pe când eu înca mai eram confuz si încercam sa gasesc un sens acestor 5 minute petrecute în cabina, Serioja mi-a multumit si mi-a zis: <<Stii, degraba se împlinesc 8 ani si eu ma eliberez, si-am vrut sa am si eu o svidanie. Aceasta este prima mea svidanie în acesti 8 ani>>.

            Cu putin înainte de eliberare, Serioja a primit o scrisoare de la mama sa care îl ruga sa nu se întoarca acasa, ca sa nu le tulbure viata. Serioja mi-a povestit despre asta foarte senin, zicând ca el o întelege si ca nu este suparat pe nimic.

            Serioja mi-a facut cadou în semn de prietenie si dragoste un sipetel de lemn pe care eu îl am si pâna acum, pastrând în el tamâia si alte sfintenii.

Poate spune cineva ca acest puscarias nu a ajuns la masura dragostei pe care o aveau marii sfinti ai Bisericii? Hristos ne-a spus: Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui sa si-l puna pentru prietenii sai (Ioan 15, 13). Oare acest puscarias nu si-a pus sufletul pentru aproapele sau? Pe mine m-a impresionat foarte mult aceasta întâmplare. Mi s-a parut ca dragostea acestui necunoscut seamana foarte mult cu cea a Avvei Agathon, un alt cuvios al Patericului, care spunea: "De mi-ar fi fost cu putinta sa gasesc un bubos, sa-i dau trupul meu si sa îl iau pe al lui, bucurie as fi avut, caci aceasta este dragostea cea desavârsita".

Exemplele pe care le-am dat, si mai ales ultimul, sunt izbitoare. Ne arata ca Hristos are slujitori alesi chiar si în vremurile noastre. As mai cita înca doua întâmplari, din Limonariul mirenilor, o carte care aduce mult folos celor ce se ostenesc sa urmeze pildele de evlavie descrise acolo.

"Bucurie mare îi cuprinsese pe Kostakis si Eutihia în acea seara. Cu binecuvântarile parintilor lor s-au logodit si toti cunoscutii si prietenii au venit sa-i felicite. Casa stralucea de lumina fericirii.

Însa!... Dupa cinci zile, într-o dupa-amiaza, când Kostakis se întorcea acasa, la o cotitura de drum o masina l-a lovit si l-a aruncat în sant. Putin a lipsit sa-l omoare. Lume multa s-a adunat în jurul sau. Doi cunoscuti de-ai lui l-au ridicat imediat si l-au dus cu masina la spital. Medicii l-au examinat degraba. <<Fractura a coloanei vertebrale>>, a fost diagnosticul.

Eutihia a fost anuntata urgent. Cu rasuflarea taiata s-a dus în camera bolnavului. Ochii i s-au umplut de lacrimi când a vazut ca alesul ei nu se putea misca. Si-a pastrat însa curajul, i-a strâns mâinile cu dragoste si i-a spus cu blândete:

- Nu-ti fie teama, vor trece toate. Eu voi ramâne în continuu lânga tine. Curaj, Kostakis! Dumnezeu este mare.

- Îti multumesc, Eutihia, pentru puterea pe care mi-o dai. Dar mi-e teama ca pentru mine viata de-acum s-a stins. Nu ma voi mai ridica niciodata din pat.

- Ce vorbe sunt acestea, dragul meu? Eu am nadejde în Dumnezeu. Nu te gândi la ce-i rau!...

Zilele treceau. Eutihia era mereu lânga bolnav. Dar Kostakis nu dadea nici un semn de însanatosire. Fata i se îngalbenise. Ochii îi erau mereu plini de lacrimi.

Într-o zi, când în camera nu era altcineva în afara de Eutihia, Kostakis a zis în soapta:

- Eutihia, vreau sa-ti spun ceva.

- Da, dragul meu, orice doresti.

- Eutihia, asculta! Eu, dupa câte vad, n-o sa ma fac bine. Voi ramâne pentru totdeauna neputincios. Tu însa nu esti datoare sa veghezi lânga mine. M-am gândit mult, dar nu am gasit alta cale. Trebuie sa ne despartim. De astazi esti libera sa te îngrijesti de fericirea ta. Nu am dreptul sa-ti distrug viitorul.

Acestea le-a spus bolnavul, cu lacrimi în ochi.

Eutihia s-a cutremurat dintr-o data.

- De ce gândesti asa, Kostakis? Cine ti-a spus ca eu te pot lasa pentru ca esti bolnav? Voi ramâne lânga tine si cu blândetea si cu rugaciunea mea te voi face bine. În viata noastra va rasari iarasi soarele.

Kostakis a ramas mut de uimire. Ochii i s-au umplut de lacrimi. A luat mâinile Eutihiei si a început sa le sarute cu recunostinta. În clipa aceea în camera a intrat mama lui Kostakis. I-a vazut plângând si s-a apropiat. Kostakis i-a povestit printre suspine mamei sale întâmplarea.

 - Dulcea mea fetita, a zis mama cu dragoste, si a îmbratisat-o pe nora ei.

 Si povestirea mentioneaza ca dupa doua luni, Kostakis, datorita îngrijirii Eutihiei, s-a însanatosit.

 Nunta lor a fost o adevarata sarbatoare. Prietenii si cunoscutii au sarbatorit evenimentul. Si la un moment-dat, când cei prezenti se ridicasera în picioare si îi felicitau pe cei proaspat casatoriti, Kostakis s-a ridicat si a zis cu emotie:

- Dupa Dumnezeu, fericirea mea i-o datorez sotiei mele. Eutihia (adica Fericire) o cheama si fericire mi-a adus...

În ceasul acela nu a ramas ochi care sa nu verse lacrimi..."

Nu voi scrie nimic despre aceasta întâmplare înainte de a ti-o prezenta si pe cealalta:

"Sase ani au trait în armonie si iubire. Singura umbra era faptul ca nu aveau copii. Dar nadajduiau. Într-o zi o alta femeie a intrat în viata sotului. În casa au început de-acum conflictele, scenele, deseori fara motiv. Barbatul devenise nervos, sever... Lucrul acesta s-a facut cunoscut. Au aflat si ai lui. L-au sfatuit. I-au spus ca are o femeie de diamant... Dar acela, nimic...

Si într-o seara raul s-a întregit. A adus-o de tot acasa pe aceasta femeie. I-a dat oficial dreptul de a gospodari casa. Si sotia legala a fost izgonita în... mansarda. Acolo petrecea zile triste si nopti martirice. Singura, aproape flamânda, închisa, se ruga acum cu mai multa dorire si Îl implora pe Dumnezeu sa aiba mila de ea.

Într-o seara târziu, când în casa nu se auzea nici o miscare, sarmana femeie a coborât încet-încet din pustnicia ei. A trecut fara sa faca zgomot în camaruta în care se afla iconostasul. Voia sa ia o icoana care sa-i tina tovarasie în mansarda. În lumina slaba a unei lumânari s-a urcat pe o masa si a coborât icoana Maicii Domnului. A îmbratisat-o. A început sa plânga în hohote nesfârsite. A îngenuncheat cu Maica Domnului în brate. Oare câte ore sa fi ramas în pozitia asta? În final a adormit de epuizare...

Dimineata, usa s-a deschis dintr-o data. Era sotul ei care a intrat pe neasteptate sa ia ceva... A vazut privelistea cutremuratoare. A ramas încremenit. Îl cuprinse o sudoare rece. A înaintat. A trezit-o usor.

- Ridica-te, i-a zis... Iarta-ma. Sunt netrebnic...

Si a început sa plânga. Maica Domnului a facut minunea. Peste putina vreme femeia straina a plecat din casa pe care o cucerise prin tradare.

Si cununile casniciei lor... au intrat din nou în cutia de aur... Lânga icoana Maicii Domnului..."

Îmi dau seama ca aceste doua întâmplari nu sunt la fel de izbitoare precum cea cu detinutul care a preferat sa aiba mâinile rupte decât sa îl lase lipsit de ajutor pe fratele sau de suferinta. Dar le consider de mare folos pentru cei care traiesc în lume. De multe ori cautam numai exemple impresionante, care sa ne satisfaca într-un fel curiozitatea duhovniceasca. Cautam fapte pe care sa le includem într-o imaginara Carte a recordurilor spirituale, fara sa tinem seama de fapte mai marunte, care însa ne-ar putea aduce un mare folos duhovnicesc.

Consideram în mod gresit ca este preferabil sa cunoastem numai fapte marete, atât de marete încât nu ne pricepem sa le adaptam la problemele noastre de zi cu zi, decât sa cunoastem fapte crestine care, desi nu sunt iesite din comun, ar fi mai lesne de urmat. Preferam sa fim visatori, sa cugetam la masuri înalte, dar nu vrem sa facem faptele potrivite masurii noastre.

Fratele meu, cred ca ti-ai dat si tu seama de faptul ca unul dintre principalele puncte slabe ale crestinilor din vremurile noastre este ca vor sa afle cât mai multe, dar nu vor sa traiasca pe masura celor aflate. Este foarte trist ca nu stim sau nu vrem sa ne folosim de cele citite. Am amintit de parintele Savatie. Cineva îmi spunea despre el: "Dar nu pot sa îi urmez exemplul. El a citit viata Sfântului Antonie cel Mare si a fugit imediat la manastire, parasindu-si iubita. Eu nu pot sa îmi las iubita, cu care îmi place atât de mult sa ma iubesc, ca sa ma calugaresc. Nu simt ca monahismul este pentru mine...".

Nu toti oamenii au chemarea de a se calugari. Dar toti au chemarea de a merge pe calea mântuirii. E usor sa gasim justificari pentru a sovai sa facem pasul spre Hristos. Citind despre pocainta parintelui Savatie, tânarul acesta ar fi trebuit sa ia hotarârea de a renunta la pacatul curviei. Si, daca tot tinea la prietena sa, ar fi putut sa se casatoreasca cu ea. Cuvintele pe care mi le-a spus sunt reprezentative pentru modul în care oamenii fug de exemple: în loc sa caute cum ar putea sa se foloseasca de pildele de evlavie, cauta sa se convinga singuri de faptul ca, oricât de impresionante ar fi aceste pilde, sunt destule motive care îi împiedica sa le urmeze.

Da, pasul hotarâtor pe care l-a facut parintele Savatie parasind pacatul desfrânarii ar trebui sa îi impulsioneze spre pocainta pe toti cei care traiesc în pacate (indiferent în ce pacate traiesc - fie ca fura, fie ca se îmbata, ca se drogheaza, ca sunt mândri, ca se masturbeaza, ca sunt mâniosi, ca traiesc departe de spovedanie...; nu am loc aici sa însir o lista de pacate completa). Sunt unii care au obiectii fata de stilul abordat de parintele Savatie în cartile si conferintele sale (recunosc ca eu însumi am anumite retineri fata de unele afirmatii prea îndraznete ale sale). Dar, din pricina acestor obiectii, ei trec cu vederea schimbarea extraordinara prin care a trecut acest tânar. Se poticnesc, cautând sa îl atace pe parinte si sa îi gaseasca nod în papura, în loc sa îsi dea seama ca pocainta de care a dat dovada acesta îl face sa fie bineplacut în fata lui Dumnezeu; fariseii carturari cauta sa îl atace nu pentru micile scaderi, inerente oricarui marturisitor aflat la vârsta tineretii, ci pentru faptul ca a reusit sa sparga gheata vechi-testamentara care se asezase pe unele rafturi ale pangarelor.

Acesti farisei carturari cauta sa vâneze orice suflet care marturiseste o Ortodoxie vie, asa cum inchizitorii îi vânau pe eretici. Ei încearca sa sugrume orice model care se arata la orizont. Pentru ca orice model real pune în evidenta fatarnicia lor. Chiar si fara sa îi judece, chiar si numai prin faptul ca duce o viata în Hristos. (As face referire aici la cazul unui parinte, poate cel mai dotat intelectual dintre preotii nostri, care - dupa ce a scris carti de mare valoare - a facut greseala de a ataca caderile slujitorilor Bisericii altfel decât o faceau Sfintii Parinti; în loc ca alti preoti sa încerce cu dragoste sa îl ajute sa îsi înteleaga greseala, au preferat sa sara la gâtul lui ca lupul la oi: "Uite ce prostii sustine ratacitul acesta. Jos cu el...". Era incomod un preot care încerca sa zgâltâie lâncezeala pseudo-teologica în care se scaldau unii frati ai sai si care încerca sa îsi asume predania patristica marturisind-o pe limba intelectualilor de astazi. Cred ca daca i s-ar fi atras atentia cu dragoste asupra greselilor pe care le facea fara voie, parintele si-ar mai fi strunjit punctul de vedere. Daca altii s-ar fi rugat pentru el, parintele si-ar fi revenit la timp. Dar asa, a luat-o pe un drum înfundat. "Mai bine fara el...", au spus cei care ar fi trebuit sa sufere vazându-l pe fratele lor pacalit de diavol. Tin neaparat sa precizez - nu de frica fariseilor, ci pentru obiectivitate - ca nu îl consider pe parintele acesta un model duhovnicesc; dar cred ca, daca renunta la anumite excentricitati sterile, ar fi fost modelul de gânditor ortodox al generatiei sale. Am facut referire la el pentru ca am considerat ca aceasta paralela este relevanta pentru modul în care se încearca sufocarea cuiva care poate fi un model autentic. As fi putut face referire la exemple luate din Vietile Sfintilor, la modul în care Sfintii Nectarie din Eghina sau Sfântul Ioan Maximovici, doi sfinti facatori de minuni, înca din timpul vietii lor pamântesti au fost batjocoriti de catre alti slujitori ai sfintelor altare. Nu am facut-o din simplul motiv ca detaliile despre prigonirea lor mi-ar fi luat prea mult timp; pe când modul în care a fost prigonit preotul acesta - chiar daca facuse anumite greseli si nu fusese nevinovat, precum cei doi sfinti ierarhi pe care i-am pomenit - a fost oglindit deseori de catre mass-media).

Cred ca ar trebui sa fim constienti de faptul ca orice model autentic va fi aratat cu degetul. Si chiar va fi prigonit, într-un fel sau altul, pentru ca diavolul nu suporta existenta modelelor duhovnicesti. El încearca sa le traga pe drumuri gresite (ori în erezii, ori în pacate), si daca nu reuseste începe defaimarea lor. Dar, cu toata prigonirea de care au parte, modelele stralucesc în continuare. Si cei care au ochi vad asta, cu tot praful stârnit de diavol. Hristos ne spune: Aduceti-va aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stapânul sau. Daca M-au prigonit pe Mine, si pe voi va vor prigoni; daca au pazit cuvântul Meu, si pe al vostru îl vor pazi. Iar toate acestea le vor face voua din cauza numelui Meu, fiindca ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis (Ioan 15, 20-21). Si daca ei nu Îl cunosc pe Dumnezeu, nu Îl cunosc pe Hristos, izgonindu-L si prigonindu-L la fel ca acum doua mii de ani, cum oare îi vor rabda pe cei care sunt modele de viata crestina? Traim într-o societate care Îl dispretuieste pe Hristos. Nu este de mirare ca îi dispretuieste si pe ucenicii Sai, ucenici care se împotrivesc duhului apostat al unei societati care se autodistruge.

Voi însirui aici câteva idei pe care le consider esentiale:

• Trebuie sa fim constienti de marele dar pe care ni-L face Dumnezeu, punându-ne la îndemâna atâtea carti de folos. Cartile se afla între principalii stâlpi de sprijin pe care îi avem în vremea de astazi. Diavolul vrea sa ne convinga sa citim cât mai mult despre istoria religiilor, despre psihologia si sociologia religiei, sa ne facem un bagaj de cultura religioasa. Acest bagaj nu e rau în sine. Dar trebuie sa aiba la baza o serioasa traire duhovniceasca. Cei care au dat întâietate culturii în dauna vietuirii s-au îndepartat de calea cea dreapta. Mai întâi trebuie sa dobândesti o minte ortodoxa, pe care apoi o poti umple cu o gramada de cunostinte din cele mai variate domenii. Dar mintea ortodoxa nu se formeaza doar citind...

• "Si ce sa facem, sa încercam sa copiem Vietile Sfintilor?"

Nu, nu trebuie sa copiem pe nimeni. Dar putem sa ne straduim sa urmam, atât cât ne sta în putinta, tot ce este de folos. Dumnezeu nu ne cere sa îi imitam orbeste pe sfinti, pe Sfântul Apostol Ioan, pe Sfântul Nectarie, pe Sfântul Siluan sau pe alti cuviosi. Ne cere sa fim noi însine, lepadând însa mândria, iubirea de sine si celelalte patimi. Mai bine zis ne cere sa fim noi însine o casa primitoare în care sa Se salasluiasca Hristos. Putem sa urmam dragostea de Dumnezeu a Sfântului Apostol Ioan, rabdarea Sfântului Nectarie sau smerenia Sfântului Siluan. Dar asta nu ne face sa fim straini fata de noi însine; dimpotriva, ne ajuta sa ne cunoastem cu adevarat. Parintele Justin Popovici te îndeamna: "Cauta sa te gasesti pe tine însuti în Vietile Sfintilor; te vei gasi oricum în ele. Mai mult înca, vei gasi acolo si leacurile cu care poti sa te vindeci de toate bolile duhovnicesti si sa te faci sanatos pentru totdeauna".

• Nu trebuie doar sa ne laudam cu marii sfinti ai Bisericii si cu tezaurul duhovnicesc pe care ni l-au lasat. Trebuie sa ne adapam noi însine din învataturile lor, trebuie sa ne lasam modelati de ele. Altfel, laudându-ne cu Traditia noastra, dar traind fara sa tinem cont de ea, vom ajunge mai de plâns decât sectantii. Stii doar ca unii sectanti, desi nu se hranesc din Predania Sfintilor Parinti, se straduiesc sa traiasca dupa Evanghelie si de multe ori fac fapte crestine pe care ortodocsii caldicei se lenevesc sa le faca. Trebuie sa fim ortodocsi si în traire, nu numai în cuvinte. Abia atunci sectantii vor întelege ca jertfelnicia lor nu se ridica la înaltimea jertfelniciei noastre.

• Monahii din vremurile noastre sunt diferiti de monahii din vremea cuviosilor Patericului. Sfântul Ignatie Briancianinov scria urmatoarele: "S-a observat ca începatorii nu pot aplica cartile la conditia proprie, dar sunt întotdeauna atrasi de tendintele cartii. Daca o carte îndeamna la tacere si arata nenumaratele foloase duhovnicesti pe care începatorul le poate dobândi într-o liniste profunda, acesta începe sa-si doreasca din tot sufletul sa plece în singuratate, catre un pustiu nelocuit. Daca o carte vorbeste despre ascultarea neconditionata sub calauzirea unui purtator-de-Duh Parinte, în mod cert începatorul va începe sa doreasca o viata plina de lipsuri si de ascultare desavârsita fata de un Batrân. Pentru vremea noastra, Dumnezeu nu ne-a dat nici unul dintre aceste moduri de viata. Dar cartile Sfintilor Parinti care descriu aceste stari pot influenta atât de mult un începator încât, asa neexperimentat si nestiutor cum este, poate cu usurinta sa se hotarasca sa paraseasca locul unde traieste si unde are toate conditiile pentru a lucra la mântuirea sa si pentru a spori duhovniceste prin punerea în practica a poruncilor evanghelice, pentru un vis imposibil al vietii perfecte închipuita foarte viu si ispititor în imaginatia sa".

Daca pâna si monahii din vremea Sfântului Ignatie Briancianinov aveau dificultati în întelegerea învataturilor Sfintilor Parinti, ce sa mai spunem despre monahii de astazi, care oricum sunt mai slabi duhovniceste decât cei de atunci? Si daca si monahii de astazi pot cadea în înselare, oare nu ar fi mai bine ca mirenii sa evite aceasta înselare renuntând sa citeasca scrieri duhovnicesti? Nu. Daca în fiecare pas pe care îl face, crestinul va avea binecuvântarea duhovnicului sau, va fi ferit de cursa înselarii. Oricum, crestinii care citesc despre marile nevointe ale pustnicilor nu trebuie sa râvneasca a face nevointe asemanatoare. Dar pot încerca sa le urmeze smerenia, dragostea de aproapele, râvna pentru pastrarea dreptei credinte.

• "Fratii parinti ai Schitului au proorocit pentru neamul cel de pe urma. <<Ce am lucrat noi?>> ziceau ei. Si raspunzând unul din ei, mare cu viata si cu numele, avva Ishirion, a zis: <<Noi poruncile lui Dumnezeu le-am facut>>. Si raspunzând fratii au zis: <<Dar cei de dupa noi, oare ce vor face?>>. Si a zis: <<Vor sa vina la jumatatea lucrului nostru>>. Si au zis fratii: <<Dar cei de dupa dânsii?>>. A zis avva Ishirion: <<Nu au nicidecum lucru cei ai neamului si rândului aceluia, ci va sa le vina lor ispita. Si cei ce se vor afla lamuriti în vremea aceea, mai mari si decât noi si decât parintii nostri se vor afla>>." (Avva Ishirion, 119)

Ne dam seama cât de slaba este vietuirea duhovniceasca în vremurile noastre. Dar aceasta nu trebuie sa fie un motiv pentru a deznadajdui. Asa cum monahii din vremurile de pe urma care îsi vor pastra sufletele curate vor fi mai mari decât monahii de demult, care îi covârseau prin multimea nevointelor si a rugaciunii, tot asa si crestinii din vremurile noastre, chiar daca nu arata râvna crestinilor din primele veacuri, vor avea plata de la Dumnezeu împreuna cu aceia. Aceasta afirmatie nu este un îndemn la lenevie. Cei care se multumesc sa spuna ca vremea nevointelor a trecut, refuzând calea cea strâmta, merg pe calea pierzarii. Nu au o a treia alternativa. Tertium non datur.

• De mare folos este cercetarea marilor batrâni din vremurile noastre; valoarea întâlnirii cu un astfel de stâlp al credintei nu poate fi descrisa. În masura în care timpul si banii îti permit, merita orice sacrificiu pentru a-i asculta vorbind pe cei care duc mai departe predania sfinteniei.

• Modelele vii sunt greu de aflat. De multe ori oamenii îsi aleg modele gresite. Poate si din acest motiv Hristos ne-a poruncit: nici învatatori sa nu va numiti, ca Învatatorul vostru este unul: Hristos (Matei 23, 10). Nu putem urma orbeste pilda unui om pe care îl luam drept exemplu. Oamenii sunt oameni, si pot cadea. De asta în Ortodoxie nu spunem despre cineva ca este sfânt (evident, nu ne referim aici la sfintenia de care se împartasesc toate madularele Bisericii) pâna ce nu paraseste aceasta viata. Un om poate cadea si în ultima clipa a vietii sale. De aceea este bine sa purtam în inimile noastre mai ales exemplele crestinilor sau parintilor a caror viata duhovniceasca a fost statornica pâna în ultima clipa a vietii lor. Sa ne rugam pentru odihna sufletelor lor si sa încercam sa le urmam exemplul.

• De mare importanta este aflarea unui mediu duhovnicesc. Celui care traieste înconjurat numai de oameni iubitori de pacat îi va fi cu greu sa reziste. Chiar daca este greu sa gasesti prieteni cu care sa fii de un cuget, mai bine sa ai un singur prieten, care sa mearga pe acelasi drum al mântuirii, decât sa ai o multime de prieteni care te îndeamna la rele. Dumnezeu te va ajuta sa gasesti un astfel de prieten credincios. (Chiar daca poate mai întâi îti va pune la încercare rabdarea.)

• Familiile trebuie sa îsi înteleaga chemarea de a fi mici biserici; linistea si pacea familiei trebuie sa contracareze tulburarea pe care o aduce lumea. Sa tinem minte faptul ca parintii sunt cele mai puternice modele pentru copiii lor.

• Trebuie sa ne ferim de cursa de a cauta modele de virtute în ceea ce ne ofera mass-media. Sunt persoane care stau în fata televizorului si îsi pierd timpul vazând sute de filme, pretextând ca asteapta sa vada si imagini care i-ar putea ajuta sa înteleaga mai bine viata duhovniceasca. Daca vrem sa ne folosim duhovniceste trebuie sa avem foarte mult discernamânt atunci când alegem emisiunile sau filmele pe care le vedem. Este adevarat, exista - rareori însa - si filme care nu sunt vatamatoare. Numai ca, pentru a le identifica pe acelea, spectatorii vad si multe imagini smintitoare. Un preot recomanda tuturor celor care sufera de televizorita sa îsi cumpere în fiecare saptamâna programul TV. Rasfoirea programului nu îi lecuieste de patima lor, dar cel putin îi ajuta sa aleaga o emisiune a carei vizionare e mai putin nociva decât a altora. (Pe cei sporiti duhovniceste îi sfatuia sa renunte definitiv la privitul televizorului, dar acesta e un alt subiect...).

• Trebuie sa avem mare atentie când cumparam o revista sau un ziar pentru a citi un articol religios: nu cumva câstigul sa fie mai mic decât paguba si, citind celelalte articole - smintitoare, tocmai ca sa le atraga interesul unui numar cât mai mare de cititori - sa piarda folosul citirii articolului religios (daca si acesta a fost scris cum trebuie; sunt foarte multe surogate...). "Si ce sa facem, sa renuntam sa cumparam o revista numai pentru ca are si articole smintitoare?" La aceasta întrebare raspund si eu prin alta: "Dar oare mintea nu se vatama când le citeste pe cele smintitoare? Nu am vazut pe nimeni care sa arunce o revista dupa ce citeste doar articolul de care are nevoie..."

• Nu trebuie sa cautam lucruri marete, care depasesc masura noastra; cine vrea sa urce scara raiului în viteza va cadea, chiar daca va fi aproape de capatul urcusului. Ne este mai de folos sa cugetam asupra unor întâmplari sau învataturi mai modeste, dar pe care le putem aplica în vietile noastre, decât sa citim despre subiecte înalte, cum ar fi învatatura palamita despre energiile necreate, fara sa ramânem cu nimic din cele citite (un paradox: a devenit deja un curent teologic discutia despre învatatura palamita; dar aproape nici unul dintre marii purtatori de cuvânt nu se nevoieste cu practicarea rugaciunii lui Iisus, calea prin care se poate ajunge la vederea luminii dumnezeiesti; cred ca daca astazi ar trai Sfântul Grigorie Palama sau Sfântul Simeon Noul Teolog nu ar fi foarte încântati sa asculte prelegerile acestor carturari).

• Nu trebuie negata valoarea învataturii teoretice despre calea mântuirii; nu este de ajuns sa citim numai vieti de sfinti. Trebuie sa citim si cuvinte de folos despre rugaciune sau despre lucrarea virtutilor. Vrem sau nu, teoria si practica se influenteaza reciproc. Nu putem face lucruri bune în întregime daca avem o perceptie denaturata a acestora.

 • Înainte sa citim orice carte sau înainte sa ascultam orice predica este bine sa Îl rugam pe Dumnezeu: "Doamne, da-mi puterea sa pricep tot ce îmi este de folos si sa fac tot ce este bineplacut Tie". Dumnezeu nu întârzie sa raspunda la aceasta rugaciune, si crestinii care se roaga vor întelege totul mai profund si mai usor decât ceilalti care, desi poate citesc mai mult sau asculta mai multe cuvinte de folos, nu pretuiesc rugaciunea.

Ma opresc aici. Sper ca rândurile care urmeaza te vor convinge de importanta gasirii unui bun povatuitor care va raspunde tuturor nelamuririlor tale.

 

f) Valoarea unui duhovnic

 

Putem face o paralela între împutinarea modelelor si împutinarea numarului duhovnicilor care se pricep sa calauzeasca sufletele pe calea dobândirii Duhului Sfânt. Unii au o idee gresita potrivit careia, întrucât s-a împutinat numarul duhovnicilor iscusiti (în timp ce numarul duhovnicilor lipsiti de iscusinta a crescut simtitor), nu mai are rost sa îsi caute duhovnici. Decât cu un duhovnic neiscusit mai bine fara duhovnic. Aceasta pozitie îsi cauta reazamul în anumite afirmatii dure pe care unii dintre sfintii Bisericii le-au facut cu privire la duhovnicii nepriceputi. De exemplu, Sfântul Nectarie, facatorul de minuni din Eghina, scria ca "asa cum doctorul nepriceput trimite multi oameni catre pierzanie, în acelasi fel duhovnicul incapabil si neglijent trimite multe suflete în iad". Ce urmarea oare Sfântul Nectarie? Sa convinga lumea sa se fereasca de duhovnici? Nu, în nici un caz. El îi sfatuia pe oameni ca, atunci când îsi aleg un duhovnic, sa fie foarte atenti ce fel de îndrumator este acela. Alegerea unui duhovnic ar trebui sa fie facuta cu aceeasi grija cu care cei care vor sa se casatoreasca îsi aleg partenerul de viata: nu te casatoresti cu cineva numai pentru ca locuieste aproape de tine. Te casatoresti pentru ca îl iubesti, pentru ca îl consideri potrivit pentru a duce împreuna cu el crucea vietii, cu toate bucuriile si încercarile ei. Tot asa duhovnicul trebuie sa fie cel în mâinile caruia îti pui sufletul, cel ale carui cuvinte le vei primi ca din gura lui Dumnezeu. Nu trebuie neaparat ca duhovnicul sa fie batrân si cu barba alba si lunga, dar trebuie ca duhovnicul sa fie un parinte cu experienta în razboiul duhovnicesc. Cum altfel ar putea cineva sa îi antreneze pe altii într-un sport pe care el însusi nu l-a practicat? Cum ar putea un duhovnic sa fie calauza pe un drum despre care nu stie decât din carti? Este adevarat ca un crestin întarit în credinta ar putea intra ucenic si la cel mai neiscusit duhovnic. Pentru credinta lui, Dumnezeu ar covârsi neputintele parintelui, si acesta i-ar da ucenicului sau cele mai potrivite îndrumari. Putini ucenici au însa credinta atât de tare încât sa se lase calauziti spre rai de catre duhovnici care, asa cum spunea Sfântul Nectarie, trimit multe suflete în iad.

(Îmi permit sa fac o ultima paranteza: Biserica învata ca oricât de pacatosi ar fi unii preoti, câta vreme nu se leapada de învatatura ortodoxa, Dumnezeu lucreaza prin ei si pot savârsi Sfintele Taine si ierurgiile. Câta vreme pastreaza învatatura Bisericii, cel mai pacatos preot are puterea de a da dezlegare de pacate, în timp ce cel mai virtuos preot, daca se lasa amagit de vreo erezie, pierde aceasta putere. Deci, când din diferite motive oamenii nu pot ajunge la un duhovnic iscusit, se pot spovedi la orice duhovnic, chiar si la unul pacatos, pentru ca si acela le poate dezlega pacatele. Cei care neaga acest adevar cad ei însisi în pacatul ereziei. Dar, chiar daca toti duhovnicii pot da dezlegare de pacate, este bine ca oamenii sa caute duhovnici care sa le ofere si mai mult: nu numai dezlegarea de pacate, ci si sfaturile de care au nevoie pentru a se lupta cu pacatul. Pentru ca putem sa primim dezlegare de pacat în fiecare post, pâna murim. Daca nu ne luptam cu pacatul, ci ne multumim sa asteptam sa primim urmatoarea dezlegare de pacate, gresim. Sfântul Cosma Etolul a spus un cuvânt foarte greu: "Chiar daca te-ar ierta toti duhovnicii, patriarhii, arhiereii si lumea întreaga, esti neiertat daca nu te pocaiesti în fapta". Or, pentru a învata ce este pocainta, avem mare nevoie nu numai de rugaciunile parintelui duhovnic, ci si de sfaturile lui.)

Ceea ce îti scriu despre alegerea duhovnicului se leaga strâns de tema scrisorii de fata. Pentru ca duhovnicul ar trebui sa fie un model de sfintenie pentru ucenicii sai. Dragostea pe care duhovnicii pe care mi i-a rânduit Dumnezeu o aveau pentru aproapele, pentru rugaciune, pentru nevointa mi-a miscat inima mai mult decât au reusit sa o faca kilograme de carti.

Da, duhovnicul ar trebui sa fie un model permanent pentru fiecare crestin. Chiar daca nu e perfect, chiar daca are neputintele sale - doar este om -, totusi duhovnicul trebuie sa îi ofere crestinului un model care sa atârne mai greu decât toate modelele pacatoase care îl înconjoara din toate partile.

Revin acum la paralela dintre împutinarea numarului de modele duhovnicesti si împutinarea numarului de duhovnici iscusiti. Crestinul nu are nevoie sa afle doi sau trei duhovnici care ar putea sa îl calauzeasca. În lume exista mii de preoti. Dintre acestia, cu siguranta ca poate alege unul care sa îi ofere îndrumare în lupta cu puterile întunericului. Cine se leneveste sa caute duhovnic bun spune ori ca acesta nu mai exista, ori ca se afla departe, peste mari si tari, sau în orice caz la o distanta prea mare pentru a se putea ajunge la el. Cine se osteneste sa caute duhovnic, cu rabdarea cu care altii îsi cauta sotii sau altii scormonesc pamântul dupa comori, pâna la urma îl va gasi. Este adevarat ca drumul gasirii unui duhovnic priceput este greu, poate dura luni sau ani de zile. Dar, daca dobândesti virtutea ascultarii, de roadele gasirii duhovnicului te vei bucura în vesnicie.

Chiar si efortul de a cauta un duhovnic iscusit va fi socotit de Dumnezeu ca nevointa. Si daca, din anumite motive, un crestin nu va gasi un duhovnic asa cum si-ar fi dorit, totusi Dumnezeu va cântari râvna cautarii sale si îi va da povatuirea de care are nevoie prin gura oricarui preot la care se va spovedi. Si, pentru credinta crestinului, duhovnicul îi va da cele mai potrivite sfaturi. (Parintele Serafim Rose atragea atentia asupra faptului ca unii, citind prea multe despre vietile marilor stareti purtatori de Duh Sfânt, cauta îndrumatori la masura acestora. Dar cad în înselare duhovniceasca, pentru ca nu îsi dau seama ca în vremurile în care traim e aproape cu neputinta sa întâlnesti astfel de povatuitori; si în loc sa primeasca îndrumare de la un parinte iscusit în povatuirea duhovniceasca, alearga dupa parinti facatori de minuni. Negasindu-i, parasesc cu totul lupta pentru mântuire.)

Nu trebuie sa afli doi duhovnici, ci unul singur, în mâinile caruia sa îti pui sufletul. Tot asa, nu trebuie sa gasesti o gramada de modele vii de vietuire duhovniceasca, ci macar unul singur. Daca vei cauta cu rabdare, Dumnezeu te va ajuta.

 

g) Razboiul duhovnicesc

 

Nu dor nici luptele pierdute,

nici ranile din piept nu dor,

cum dor acele brate slute,

care sa lupte nu mai vor.

 

Cât inima în piept îti cânta,

ce-nseamna-n lupta-un brat rapus ?

Ce-ti pasa-n colb de-o spada frânta,

când te ridici cu-n steag mai sus ?

 

Înfrânt nu esti atunci când sângeri,

si nici când ochii-n lacrimi ti-s.

Adevaratele înfrângeri

sunt renuntarile la vis.

 

Poezia de mai sus, "Îndemn la lupta", a fost scrisa de Radu Gyr - unul dintre veteranii temnitelor ultimei prigoane - în primul rând ca o apologie a rezistentei anti-comuniste. Dar versurile ei pot fi întelese ca si cum s-ar referi la orice fel de lupta si, implicit, pot fi întelese ca o apologie a rezistentei duhovnicesti. Este un moment foarte trist atunci când ostasii se predau în fata dusmanului, desi ar fi putut sa îl învinga daca ar fi luptat pâna la capat.

Este un moment foarte trist când crestinii, vazând numai lucrarea vrajmasului, lucrare care creste cu o viteza foarte mare în zilele noastre, cad în deznadejde si apoi renunta la razboiul duhovnicesc. Sunt raniti, cad o data sau de mai multe ori în pacat, si nu mai vor sa se ridice. Prefera sa se predea în mâinile diavolului, prefera sa se lase robiti de duhul si falsa întelepciune a acestui veac. Dar înfrânti nu suntem atunci când am fost raniti de pacat, si nici atunci când ochii ne sunt plini de lacrimi pentru ca am înteles gravitatea uneia sau unora dintre caderile noastre. Adevarata înfrângere este sa nu mai vrem sa ne ridicam din pacat. Adevarata înfrângere este sa te multumesti cu starea de cadere, sa renunti la lupta.

Noi, crestinii, nu luptam pentru un vis. Noi nu suntem visatori. Desi putem fi considerati astfel de catre cei care nu înteleg ca valorile pentru care traim (Dumnezeu, Împaratia Cerurilor, viata cea vesnica) sunt reale. Noi ne luptam pentru a dobândi raiul. Drumul este din ce în ce mai greu. Dar, cu toate acestea, Dumnezeu nu ne lasa. El ne-a fagaduit ca va fi cu noi pâna la sfârsitul lumii. Avem din ce în ce mai putine modele. Este adevarat. Dar avem totusi modele. Cine vrea sa se sfinteasca se poate sfinti, cine vrea sa se mântuiasca se poate mântui.

Chiar si pentru cei aflati în situatii limita exista totusi o speranta: daca traiesc într-o zona în care sunt putini credinciosi, daca nu gasesc nici un crestin care sa fie icoana vie a credintei, daca nu gasesc nici un duhovnic iscusit, daca nu pot citi vietile sfintilor sau ale cuviosilor contemporani - carti care le-ar oferi repere pentru iesirea din labirintul în care se afla, totusi mai exista o sansa. Dumnezeu nu i-a parasit. Oamenii considera uneori ca se afla în situatii fara iesire. Dar Atotputernicul Dumnezeu vede lucrurile altfel. Chiar si atunci când omul crede ca nu mai are nici o sansa de a rezista în lupta pentru mântuire, poate primi o mâna de ajutor.

Pe masura ce ne apropiem de vremurile de pe urma, pe masura ce rautatea acestei lumi ajunge la apogeu, pe masura ce ispitele sunt din ce în ce mai mari, si lucrarea lui Dumnezeu este din ce în ce mai puternica: unde s-a înmultit pacatul, a prisosit harul (Romani 5, 20). Traim o situatie exact contrara celei descrise în Pateric despre Avva Apfi: "Povestitu-s-a pentru episcopul Oxirinhului, anume avva Apfi, ca în vremea când era calugar multe petreceri aspre facea. Iar dupa ce s-a facut episcop voia sa încerce aceeasi petrecere aspra si în lume, dar n-a putut. Si s-a aruncat pe sine înaintea lui Dumnezeu, zicând: <<Nu cumva pentru episcopie s-a dus de la mine darul?>>. Si i s-a desco­perit lui ca nu. <<Atunci erai singur în pustie si, nefiind [lânga tine alt] om, Dumnezeu îti ajuta; iar acum esti în lume si oamenii îti ajuta tie>>". (Apfi-37)

Din rânduiala lui Dumnezeu, acest vas ales al Bisericii a trecut de la ispitele pustiei la o viata mai usoara si a simtit ca harul care îl acoperea s-a împutinat. O parte din ajutorul pe care mai înainte Dumnezeu i-l trimitea fara mijlocitori acum era trimis prin oameni. Acelasi Dumnezeu lucra în doua feluri, potrivit cu împrejurarile în care se afla cuviosul.

În vremurile noastre, Dumnezeu lucreaza în asa fel încât ne pregateste sa trecem de la un ajutor prin mijlocitori la un ajutor direct. Cine citeste cu atentie întâmplarea din Pateric întelege ca în cele doua situatii nu este vorba de ajutor primit prin intermediul preotilor si de ajutor primit de crestini în mod direct, cum ar întelege protestantii sau ceilalti eretici care neaga valoarea preotiei. E vorba de ajutorul primit din partea comunitatii în care traim, din partea mediului crestin în care vietuim. Repet înca o data: acelasi Dumnezeu care îl acoperea cu harul Sau pe Avva Apfi în pustie l-a acoperit si când a ajuns episcop, si a trait între crestini. Acelasi Dumnezeu care cu vreme în urma îi întarea pe cei care traiau în familii crestine, pe cei care traiau într-un mediu crestin, având un duhovnic iscusit, care aveau în fata ochilor modele de evlavie si de sfintenie, îi va acoperi si pe crestinii care vietuiesc în pustia uscaciunii duhovnicesti a vremurilor noastre. Vrem sau nu, pustia aceasta se întinde cu pasi repezi. Diavolul se lupta sa nimiceasca fiecare parohie, fiecare familie crestina, fiecare manastire, fiecare duhovnic si fiecare suflet în parte.

 În paginile Patericului, aceasta minunata carte de mare folos pentru crestinii nevoitori, Avva Pamvo îi spune ucenicului sau o profetie cutremuratoare:

"Iata, îti zic tie, fiule, vor veni zile când vor strica crestinii cartile Sfintelor Evanghelii si ale sfintilor apostoli si ale dumnezeiestilor prooroci, stergând Sfintele Scripturi si scriind tropare si cuvinte elinesti. Si se va revarsa mintea la acestea, iar de la acelea se va departa. Pentru aceasta parintii nostri au zis: <<Cei ce sunt în pustia aceasta sa nu scrie vietile si cuvintele parintilor pe pergament, ci pe hârtii, ca va sa stearga neamul cel de pe urma vietile parintilor si sa scrie dupa voia lor, fiindca mare este necazul ce va sa vina>>. Si i-a zis lui fratele: <<Asadar, se vor schimba obiceiurile si asezamintele crestinilor si nu vor fi preoti în biserica sa faca acestea?>>. Si a zis batrânul: <<În astfel de vremuri se va raci dragostea multora si va fi necaz mult. Napadirile pagânilor si pornirile noroadelor, neastâmparul împaratilor, desfatarea preotilor, lenevirea calugarilor. Vor fi egumeni nebagând seama de mântuirea lor si de a turmei, osârdnici toti si silitori la mese si gâlcevitori, lenesi la rugaciuni si la clevetiri osârdnici, gata spre a osândi vietile batrânilor si cuvintele lor, nici urmându-le, nici auzindu-le, ci mai vârtos ocarându-le si zicând: de am fi fost si noi în zilele lor, ne-am fi nevoit si noi. Iar în zilele acelea, episcopii se vor sfii de fetele celor puternici, judecând judecati cu daruri, nepartinind pe cel sarac la judecata, necajind pe vaduve si pe sarmani chinuindu-i. Va intra înca si în norod necredinta, curvie, urâciune, vrajba, zavistie, întarâtari, furtisaguri si betie>>. Si a zis fratele: <<Ce va face cineva în vremile si anii aceia?>> Si a zis batrânul: <<Fiule, în acele zile, cel ce îsi mântuieste sufletul sau mare se va chema în Împaratia Cerurilor>>."(15-192)

Un ieromonah spunea într-o cateheza ca ar trebui sa ne dam seama ca traim chiar în vremurile de apostazie la care facea referire Avva Pamvo. Cred ca fiecare dintre noi putem vedea ca pustia uscaciunii duhovnicesti se întinde ca lava în jurul unui vulcan care a erupt. Dar, chiar daca pustia aceasta se întinde cu pasi repezi, si ajutorul pe care Dumnezeu îl da crestinilor este din ce în ce mai puternic, pe masura încercarilor prin care acestia trec. Da, Dumnezeu, Cel ce i-a ajutat pe marii pustnici sa reziste la ispitele diavolesti si pe sfintii mucenici sa reziste la chinurile la care i-au supus prigonitorii, îi ajuta si îi va ajuta pe toti crestinii care duc lupta cea buna pentru a dobândi raiul. Pâna la sfârsitul lumii cel ce va vrea se va putea mântui.

Frate, sa nu uiti ca, daca pacatul ar fi atât de mare încât oamenii nu ar mai putea merge pe calea cea îngusta, ar veni sfârsitul. Lumea nu are alt rost decât acela de a fi un spatiu în care omul sa Îl poata cunoaste pe Dumnezeu. O lume în care nici un om nu s-ar mai lupta pentru mântuire ar fi absurda: Dumnezeu nu ar avea de ce sa o pastreze. Si, daca sfârsitul nu a venit, înseamna ca mai este nadejde de mântuire...

---

[1] Acest raspuns a fost scris pentru a fi postat pe site-ul personal http://www.danionvasile.ro/. M-am decis totusi sa îl tiparesc ca anexa a parafrazelor la Pateric. Cred ca învatatura teoretica privitoare la modul în care trebuie sa ne lasam modelati de cartile duhovnicesti, pe care am încercat sa o creionez aici, îsi are o buna exemplificare în continutul volumului de fata. Sunt constient de faptul ca este nevoie de o abordare mai ampla a acestui subiect, nu de un simplu raspuns epistolar. Oricum, nadajduiesc ca Dumnezeu ma va ajuta sa scriu o carte numai despre aceasta învatatura teoretica.

---

Alte articole de Danion Vasile:

• Despre suferintele celor casatoriti - Cuvant la Nunta din Cana Galileii de Danion Vasile

---

Alte articole pe tema Modernism:

• Internetul si amagirea de Cristian Serban
• Femeia - Mantuirea sau osanda barbatului? de Pr. Andrew Phillips