Fragment din Psihoterapia Ortodoxa - continuare si dezbateri

Daca observam atent oamenii de astazi si in general, societatea, vom vedea imediat ca este stapanita de patima senzualitatii. Epoca noastra este prin excelenta senzuala. Si omul inclina continuu spre aceasta groznica patima, care ii distruge toata viata si il priveaza de posibilitatea comuniunii cu Dumnezeu. Intr-adevar patima senzualitatii este aceea care infesteaza lucrarea mantuirii. Un suflet senzual este cu desavarsire nepotrivit sa devina vas al Preasfantului Duh si sa simta in el prezenta lui Hristos.

Chestiunea este foarte importanta si in cele urmatoare vom analiza aceasta patima. Vom vedea manifestarile ei, vom examina cauzele din care pleaca si vom urmari sa descriem modul scaparii noastre si al eliberarii noastre de aceasta.

La inceput trebuie sa fie spus ca senzualitatea este una dintre cauzele centrale ale intregii neoranduieli sprituale si trupesti. De la aceasta pornesc toate relele si se avanta in suflet si in trup toate patimile. Sfantul Theodor, episcop al Edesei, invata ca trei sunt patimile generale prin care se nasc toate celelalte. Aceste trei patimi sunt senzualitatea, zgarcenia si mandria. Din acestea se nasc alte duhuri de viclenie si in continuare "din acelea se naste mult roi de patimi si feluri de rautate manifestata in diferite moduri". Si deoarece dragostea pentru avere si slava ascunde multa placere pentru avere si slava, de aceea putem sa spunem ca senzualitatea este cea care naste toate celelalte patimi. Aceasta este cauza denaturarii fortelor sufletului.

Acelasi lucru il subliniaza si Sfantul Ioan Damaschinul: "Radacina tuturor acestor patimi, si precum ar spune cineva intaia cauza este senzualitatea, mandria, zgarcenia, din care se dobandeste tot raul". Astfel, cine vrea sa se elibereze de patimi, in realitate cine vrea sa schimbe patimile, acesta trebuie sa se lupte intai si intai impotriva patimii senzualitatii, care este cea mai importanta dintre toate celelalte. Placerea este forta motrice care conduce sufletul. Analog cu cu calitatea placerii merge si sufletul, sau impotriva firii sau in favoarea firii. Daca ne gandim ca placerea este aceea care inrobeste mintea, atunci putem sa intelegem marea importanta pe care o indeplineste in mantuirea noastra.

Nume si definitii

Studiind scrierile ascetice ale Sfintilor Parinti, putem sa intalnim diferite nume, care caracterizeaza patima aceasta, precum placere, senzualitate, voluptate, desfatare. Placere inseamna multumirea, bucuria pe care o simte omul din trairea unui lucru a unei idei etc. Senzualitatea este dragostea pe care o simtim pentru aceasta practica si prin extindere, pentru obiectul sau ideea care provoaca aceasta multumire. Acelasi lucru, aproximativ, putem sa spunem si despre voluptate. Voluptatea este desfatarea si desfraul in principal al sufletului. Dupa Ilie Presbiterul, "voluptuos este cel in care lucreaza pacatul gandului". Impatimirea este vicleana materie a trupului, in timp ce voluptatea este vicleana materie a sufletului. "Materie vicleana a trupului este impatimirea; a sufletului, este voluptatea" (Ilie Presbiterul). Astfel, desi cel patimas este "cel care are pacatul mai violent al cugetarii", chiar daca nu pacatuieste in afara, cel voluptuos este "cel care are lucrarea pacatului cugetarii chiar cand sufera inauntru" (Ilie Presbiterul). Cu alte cuvinte, voluptatea este in principal boala interioara a sufletului, care doreste si faptuieste pacatul in interior.

Mai general, asa cum va fi spus mai jos, patima senzualitatii, care actioneaza atat in suflet cat si in trup, este cauza oricarei fapte pacatoase. Cel voluptuos si senzual inclina spre rau, gandeste continuu raul, este sufocat si stapanit de acesta. Sufletul lui este necurat si spurcat.

Impartire si functionare a placerii

Sfintii Parinti au expus adevarul ca patimile sunt miscarea sufletului impotriva firii. Prin urmare, nu sunt simplu forte rele care au patruns in sufletul nostru si pe care trebuie sa le dezradacinam, ci sunt actiuni ale sufletului impotriva firii. Energiile firesti ale sufletului prin incitarea diavolului si cu liberul nostru consimtamant sunt denaturate. Acelasi lucru poate sa fie spus despre placere. Placerea, cum o traim noi, oamenii patimasi,este miscarea placerii fizice denaturate.

Pentru Sfantul Maxim placerea are o dubla semnificatie. Sfantul Maxim observa intelesul pozitiv al placerii: "caci stie o singura placere, convietuirea sufletului langa ratiune", care "este dupa natura o nazuinta a mintii catre Dumnezeu". O astfel de placere este "necesara la constituirea naturii" si de aceea pentru dobandirea virtutii este "folositoare".

De cele mai multe ori insa placerea functioneaza in mod negativ, care este impotriva firii. Potrivit cu calitatea, adica sanatatea sau boala sufletului, se misca si placerea uneori in favoarea firii alteori impotriva firii. Semnificativ este exemplul pe care il mentioneaza Sfantul Ioan Sinaitul. Cineva i-a povestit o neobisnuita si limita a neprihanirii. "Frumusete cineva vazand, pe Creatorul in chip maret L-a slavit de la aceea; si de la o singura priveliste a fost miscat spre dragostea de Dumnezeu si la izvor de lacrimi; si era uimitor sa vezi ca cloaca celuilalt devine pentru altul pricina de cununi peste fire". dumnezeiasca si negandita placere, pe care Dumnezeu a innascut-o in fire, dupa har, pentru cei vrednici intelegandu-o".

De aceea Sfantul Ioan Sinaitul recomanda sa ne pazim cu sarguinta ca nu cumva placerea care survine si se dezvolta in suflet "de amari si perfizi medici sa fie amestecata in chip viclean". Adica, placere poate sa produca in suflet Dumnezeu, dar si diavolul. Si deoarece diavolul lucreaza cu inselatoare viclenie si de multe ori se transforma si "in inger de lumina", de aceea este posibil uneori sa provoace o placere spirituala aparenta ca sa inrobeasca mintea omului si sa-i stirbeasca dragostea.

De aceea nu trebuie sa acordam mare importanta nici placerilor spirituale, de vreme ce suntem stapaniti de patimi, pentru ca este posibil sa devenim obiecte ale inselaciunii si rapirii diavolesti. Placerea de Dumnezeu nu are nici o tulburare interioara, in timp ce placerea diavolului, chiar si aparent buna, ascunde o tulburare.

Adam a fost inrobit de ideea indumnezeirii. Aceasta idee oferita de diavol a provocat placere. Era insa inselatoare si i-a adus necaz si durere, moarte spirituala si trupeasca. De aceea se spune de catre Sfintii Parinti ca "mincinoasa si inselatoarea placere i-a adus caderea si moartea lui Adam.

Placerea este legata cu durerea. Desfatarea relei placeri, adica lucrarea impotriva naturii si miscarea ei, a creat suferinta si tristetea. Astfel exista o stransa legatura si dependenta a placerii si durerii, a voluptatii si suferintei. Placerea aduce suferinta si trairea suferintei este respingerea placerii. Sfantul Maxim spune ca, asa cum noptile succed zilelor si verile succed iernilor, tot asa se succed "desertaciunea si placerea, tristetile si durerile, fie in prezent, fie in viitor". Desfatarea placerii creeaza tristete si durere, atat in prezent, cat si in viitor. Cu cat cineva isi satisface placerea lui in viata aceasta, cu atat va suferi in cealalta viata. Este foarte caracteristic ca, asa cum invata Ilie Presbiterul, dupa cadere in suflet a intrat dorinta si tristetea, iar in trup placerea si durerea. Si chiar "cauza a durerii este placerea".

A fost spus si anterior, este nevoie si in acest punct sa fie repetat. Dupa invatatura Sfantului Maxim: "placerea si durerea in firea trupului nu au fost create impreuna", ci "le-a nascocit" incalcarea. Scrie Sfantul Maxim: "Din cauza placerii irationale care a survenit in fire durerea a patruns conform ratiunii prin intermediul multor patimi, in care si din care moartea". Astfel irationala placere a adus conform ratiunii durerea si ca rezultat moartea omului, atat spirituala, cat si trupeasca. Suferinta pe care o simtim, durerile, sunt consecinta desfatarii impotriva firii si impotriva ratiunii placerii. Si Sfantul Grigorie Palama invata ca placerea in lumea incalcarii, in starea de dupa cadere, placerea in casatoriile legale pentru nasterea de copii nu poate sa fie chemata "dar dumnezeiesc". "Caci este darul trupesc al naturii, si nu al harului, desi Dumnezeu a facut natura".

Desi Dumnezeu a facut natura, totusi placerea in casatoriile binecuvantate de Biserica - cu toate ca nu este condamnata - nu este dar dumnezeiesc, ci trupesc si natural. De altminteri modul in care este conceput omul, este tinut in pantece si se naste apoi constitute tunicile de piele pe care le-a purtat dupa cadere. Modul acesta nu a existat inainte de caderea omului. Deci este de dupa cadere si nu dinainte de cadere.

Desi una este placerea care se ascunde in noi, ea este caracterizata in multe feluri. Placerea, spune Ilie Presbiterul, este situata in toate membrele corpului, "nu pentru toate pare in egala masura de sacaitoare". Nu sacaie la fel pe toti oamenii. Acelasi lucru putem sa spunem si despre suflet. La unii irita partea volitionala a sufletului, la unii partea psihica a sufletului si altii cea rationala.

Aceasta inseamna ca putem sa impartim placerea in diferite categorii. Este placerea cugetarilor, a rationamentelor, placerea dorintei si placerea realizarii unei fapte. Exista oameni care se multumesc cu faptul sa viseze cu ochii deschisi si sa dialogheze. Exista placerea partii rationale a sufletului. In categoria aceasta intra si aceia care se multumesc cu faptul de a teologhisi prin logica si prin cugetarea omeneasca. Este si aceasta o satisfacere a patimii placerii, de aceea Sfintii Parinti invata ca pura teologie o ofera omului linistea si neprihanirea. Studiul meditativ al adevarurilor credintei este expresia si trairea placerii care exista in noi. Oamenii patimasi, care nu vor sa faca pacat la vedere, pentru ca acest lucru il impune pozitia pe care o detin, gasesc iesirea in gandirea teologica care astfel, in ultima analiza este, cum a fost spus, satisfacerea placerii.

Exista, de asemenea, oameni care se multumesc cu faptul ca doresc o fapta, nu vor insa pentru diferite ratiuni sa o realizeze. Aceasta placere intarata toate energiile sufletului. In afara omul acesta este moral, in interior insa este imoral! Satisfacerea acestui fel de placere nu lasa omul sa aiba viata spirituala curata. Desi se roaga, desi se spovedeste, dar atunci nu este deschis, mai mult isi satisface placerea lui.

De aceea in invatatura Sfintilor Parinti gasim adevarul ca rugaciunea trebuie sa fie legata cu toata invatatura ascetica a Bisericii, altfel nu ajuta omul sa se curateasca in interior. De asemenea, oamenii care sunt stapaniti si sunt imbibati de aceasta interioara senzualitate ascunsa nu pot niciodata sa faca spovedanie curata. Numai cand hotarasc sa scape de aceasta ascunsa senzualitate, atunci fac spovedanie curata. Daca ne gandim ca, dupa invatatura Sfintilor Parinti, in partea rationala a sufletului sunt inscaunate patimile ereziei, ateismului, ingratitudinii etc. In partea volitionala a sufletului exista patimile curviei, lacomiei etc- si in partea psihica a sufletului se dezvolta patimile urii, maniei, ranchiunei etc., intelegem ca placerea care se dezvolta in cele trei parti ale sufletului are legatura mare cu aceste patimi.

Placerea nu este in legatura numai cu curvia si numitele patimi trupesti, ci si cu erezia, ura, ingratitudinea, ranchiuna, ateismul etc. Este o fiara cu multe capete placerea, de aceea nici nu este usor intotdeauna sa fie caracterizata. In unele mari si grave greseli este usor sa distingem placerea, dar este destul de greu sa distingem cand este in legatura cu ura, ingratitudinea si erezia.

Omul in mod obisnuit isi satisface placerea cand lupta cu Dumnezeu si are ura impotriva fratelui sau. De altfel dispozitia de a dobandi slava si bunuri materiale ascunde in ea satisfacerea placerii. Vrem slava, putere, averi ca sa satisfacem patima placerii impotriva naturii.

Insa placerea nu este numai fiara cu multe capete, ci si una foarte stranie. Are propriile ei functiuni care o dezvaluie, care fac simtita prezenta ei, dar in acelasi timp o si ascund. Nu imi voi pierde timpul cu chestiunea aceasta, pentru ca s-a aratat putin in cele de mai inainte. Lucrul pe care vreau sa-l accentuez este ca, precum invata Sfantul Ioan Scararul, care s-a dovedit invatatorul vietii duhovnicesti, deoarece ne-a dezvaluit toate miscarile ascunse ale sufletului, "de multe ori cei care sunt inclinati spre senzual, compatimitori si milostivi si smeriti par sa fie". Este infiorator acest discurs al Sfantului Ioan care arata ca este posibil ca dedesubtul virtutilor aparente sa fie ascunse rau mirositoare patimi, indeosebi patima senzualitatii.

Cum poate insa sa distinga un milostiv si smerit ca are patima senzualitatii ? Sfantul Marcu Ascetui invata ca "cel senzual se intristeaza la mustrari si suferinte, iar cel iubitor de Dumnezeu, la laude si lacomii". Cand cel senzual este acuzat si calomniat, atunci arunca vesmantul de oaie, vesmantul compatimirii si al pioseniei si se transforma in fiara, in lup rapitor. Nu poate cel senzual sa suporte chinul si acuzatia, in timp ce dimpotriva, cel iubitor de Dumnezeu se intristeaza la laude si lacomii.

Originea placerii

Cele cate au fost expuse arata si originea placerii, cum creste, si cine raspunde pentru aceasta. Desigur trebuie sa fie subliniat in chip cuvenit ca un rol important in cresterea placerii il joaca libertatea noastra. Cand noi in mod liber acceptam asaltul, cum invata intreaga Traditie patristica, atunci sunt deformate toate puterile sufletului si sunt dezvoltate placerile impotriva naturii atat trupesti cat si sufletesti. Acest lucru nu trebuie sa fie uitat. Este indispensabil.

Semanatorul placerii este diavolul. Dupa Sfantul Maxim, "diavolul este si semanatorul placerii prin patimi voluntare si aducatorul durerii prin cele involuntare". Patimile voluntare sunt cate noi savarsim cu libertatea noastra si patimile involuntare sunt durerea si suferinta care sunt rezultatul placerii iar uneori sunt independente de placere. Astfel diavolul este semanatorul placerii si aducatorul durerii. Acesta este amarul medic care otraveste sufletul prin placere si devine pretext pentru infaptuirea pacatului.

Insa dincolo de aceasta, Sfintii Parinti invata ca "toata placerea trupeasca este din comoditatea care acapareaza. Iar comoditatea o naste necredinta" (Sfantul Marcu Ascetul). Fiecare comoditate trupeasca, adica somnul, mancarea, bautura, repausul exagerat, satisfacerea simturilor, exagerata si urata distractie etc., toate acestea care caracterizeaza confortul si evitarea suferintei nasc placerea. Comoditatea o naste necredinta. Cand omul nu crede in Dumnezeu, cand nu asteapta a Doua Lui Venire si o neaga, atunci cade in comoditate si viata senzuala. Si de acolo incepe placerea, care dezvolta mai mult necredinta.

Sfantul Ioan Sinaitul, scriitorul "Scarii", ne arata si alte cauze din care pomeste senzualitatea, in care se vede si "ciudatenia" ei. Uneori, scrie, melodia simetrica descompune sufletul si alteori melodia asimetrica si inoportuna "se insoteste cu senzualitatea". Astfel senzualitatea porneste si din melodia asimetrica. De aceea Sfintii Parinti recomanda sa evitam orice lucru care dezvolta in noi patima senzualitatii, chiar daca este aparent bun, precum psalmodia. Sfantul Ioan recomanda "asadar regland timpii, asa sa ne folosim de aceasta". Este nevoie de cumpatare si in psalmodie, pentru ca in situatie de asimetrie atata senzualitatea. In alt loc acelasi sfant spune ca cei cuviosi sunt miscati de melodii si de cantece "spre veselie si dragoste dumnezeiasca, si lacrimi, si din cele din afara, si din laude duhovnicesti, iar cei senzuali dimpotriva". Astfel toate depind de diavol si de dispozitia sufletului. Cel senzual satisface senzualitatea lui si prin cantarile bisericesti. Se cere atentie deosebita si in acest punct.

Consecintele senzualitatii

Dupa ce am descris in ce consta senzualitatea si din ce porneste, ajungem acum sa vedem putin ce rau face vietii noastre. Care sunt ingrozitoarele si desfigurantele consecinte ale patimii acesteia.

Toate relele pornesc din aceasta, cum am vazut anterior. Dupa Sfantul Marcu Ascetul, "inversunata senzualitate si multele placeri care amagesc sufletul" sunt "cauza oricarei rautati". Toate patimile de acolo isi trag originea lor. Senzualitatea este inaintasul si stramosul oricarei patimi. "Orice pacat din cauza placerii se naste" (Sfantul Talasie). Pentru ca este cunoscut ca orice gand care vine are ca scop sa aprinda placerea, drept care placerea inrobeste mintea omului. In situatia aceasta, mintea inrobita este dusa si purtata in orice pacat. Ilie Presbiterul invata ca omul virtuos poate sa faca raul din cauza rapirii, fara s-o vrea cu adevarat, iar "in adanc senzualul". Adica cel senzual are in profunzimea sufletului lui raul care il impinge de fiecare data la realizare. Astfel el insusi se nenoroceste pe sine: "cel senzual s-a nascut sa se distruga pe el insusi" (Sfantul Ioan Sinaitul).

Din satisfacerea senzualitatii vine tristetea, durerea si suferinta. Asa cum a fost expus mai inainte, in "harul ascetic" al Parintilor, exista o legatura intre placere si durere. Acela care peste cuviinta se bucura de placeri "va plati abundenta cu suferinte insutite" (Sfantul Marcu Ascetul). Astfel, cel care se mahneste si sufera multe in viata lui sau mai ales se intristeaza de relele survenite, acesta arata ca in el exista patima senzualitatii.

Apoi gandul celui senzual sta pe cantar. Se gaseste, adica, pe un cantar si manifesta diferite stari. "Cand plange si se jeleste din cauza pacatelor, cand lupta si se contrazice cu aproapele urmand placerile" (Sfantul Marcu Ascetul). Adica, uneori cel senzual plange si se caieste pentru pacate si alteori urmeaza satisfacerea placerilor si de aceea lupta si reproseaza aproapelui. Ne aflam intr-o situatie schizofrenica, iar cand manifesta pocainta si atunci este superficiala. Este gata dupa putin timp sa satisfaca acele placeri pentru care anterior se pocaia.

Cel senzual este si zgarcit si in general iubitor de averi. Vrea sa aiba multe ca sa-si satisfaca placerea. "Cel senzual iubeste banii ca prin acestia sa se desfete" (Sfantul Maxim Marturisitorul). Intr-adevar ca sa poata sa-si satisfaca placerea are nevoie de bunuri materiale, de bani. De aceea alearga spre dobandirea multor bunuri si averi.

Satisfacerea senzualitatii, inca si nesatisfacerea ei, aprinde patima maniei. Acest lucru apare sugestiv in perioada adolescentei. Cand adolescentii vor sa realizeze o placere si gasesc piedici din partea mediului lor familial, imediat se infurie, se aprind, nu pot sa intampine calm si linistit aceasta situatie. Acest lucru la fel se petrece la noi toti. Cand ne satisfacem placerea se creeaza mahnirea si mania. Cand nu putem s-o satisfacem, atunci ne aprindem. Toate merg rau. Fiara placerii care se afla in noi cauta satisfacere, hrana. Nesatisfacute, urla. De aceea avva Dorotei invata ca "mania se naste din alte cauze si mai ales din senzualitate". Astfel, un sfant, cum zice avva Dorotei, spunea "resping placerile, ca sa tai cauzele maniei".

Placerea care dureaza, realizata sau nerealizata, conduce mintea la indolenta. Indolenta inseamna indiferenta, negrija vietii vesnice. In starea indolentei, omul nu vrea sa se lupte pentru aplicarea legii lui Dumnezeu, nu are pofta pentru rugaciune, chiar nu are dispozitie sa lucreze. Ajunge omul in indolenta din senzualitate. "In placere sau intristare petrecandu-si timpul, mintea in patima indolentei repede se prabuseste" (Sfantul Talasie). Din senzualitate vine neglijenta si din neglijenta vine uitarea lui Dumnezeu (Sfantul Marcu Ascetui). Astfel, paralel cu indolenta vine si uitarea, adica alungarea amintirii lui Dumnezeu. "Iubirea de sine si senzualitatea si mandria alunga din suflet amintirea lui Dumnezeu" (Sfantul Theodor, episcopul Edesei). De vreme ce nu exista amintire de Dumnezeu nu exista nici locuirea lui Dumnezeu in noi. Incetam sa fim templul Preasfantului Duh. De aceea senzualitatea este lepra. Astfel o caracterizeaza Sfantul Diadoh al Foticeei. Invata ca, atunci cand sufletul este acoperit de lepra senzualitatii, nu poate sa simta teama de Dumnezeu, chiar daca zilnic cineva ii face referire la frica si puternica judecata a lui Dumnezeu. Omul este acoperit de lepra in aceasta situatie, cu desavarsire mort. Nu poate sa aiba nici o simtire si frica de Dumnezeu. Pentru ca zeu pentru acesta este placerea. Pe aceasta o venereaza zilnic.

Urmarea acestui lucru este ca cel senzual evita linistea. Nu poate sa ramana deloc singur cu el, nu poate sa traiasca in liniste, care este "stiinta cugetarilor". Atat linistea trupeasca, cat si cea sufleteasca este neperceptibila si neputincioasa. Cum pestele evita carligul, asa "si sufletul senzual se scarbeste de liniste" (Sfantul Ioan Sinaitul).

Cea mai groaznica stare a omului senzual este manifestata in timpul iesirii din viata aceasta. Viata prezenta cu toate farmecele si desfatarile a devenit hrana a sufletului si a trupului sau. Nu poate sa traiasca fara acestea. Cand vine timpul sa le piarda, in timpul iersirii, deoarece nu a cautat bucuria duhovniceasca si nu a fost desfatat in viata aceasta de dulceata iubirii dumnezeiesti simte o groaznica suparare. De asemenea sufletul, obisnuit sa fie satisfacut prin placere, cauta si atunci satisfacerea prin patimi. Astfel patimile in ceasul acela si dupa iesirea sufletului din trup, neputand sa fie satisfacute, stranguleaza in sensul propriu al cuvantului sufletul. Si daca acum un gand este in stare sa sugrume sufletul, cu cat mai mult se va intampla aceasta atunci cand toate patimile vor cauta satisfacerea. De aceea Sfantul Marcu Ascetul scrie: "Inima senzuala, temnita si lant devine pentru suflet in timpul iesirii, iar cea harnica este poarta deschisa".

In general cel senzual nu poate sa traiasca in el viata pentru Dumnezeu. Zeul lui este creatia, pe care o adora mai mult decat pe Creator. Este cu desavarsire imposibil sa traiasca cel senzual lucrarea lui Dumnezeu. Nu il lasa patimile. "Sa traiasca dupa Dumnezeu este imposibil, cel care este senzual fiind si zgarcit", i-a spus cuiva avva Isidor Presbiterul. Nu exista nici o speranta sa intalnim pe Hristos slujind placerilor trupului. "Cu care nadejde sa intalnim pe Hristos, slujind noi pana acum placerilor trupului ?" (Sfantul Talasie). De aceea Sfantul Maxim este clar si categoric: "Nimeni sa nu te amageasca, monahule, ca este posibil ca tu sa fii mantuit, fiind sclav placerii si mandriei". Acest cuvant este catapulta impotriva multor teologi care invata multe si superficiale lucruri cu privire la chestiunea placerii si se straduiesc sa concilieze lucrurile cu desavarsire neconciliabile. Adevarul este ca omul care slujeste placerii si mandriei nu poate sa se mantuiasca.

Vindecarea senzualitdtii

Atata timp cat senzualitatea este patima centrala de la care pornesc toate celelalte patimi, toata rautatea, este necesar sa se indrepte omul care doreste cu ardoare libertatea mintii sale, spre eliberarea de tirania patimilor trupului. Sfantul Nichita Stethatos invata ca acela care incepe ostenelile credintei si este incepator in razboiul patimilor "impotriva duhului senzualitatii ridica toata lupta lui si puternic prin orice suferinta impotriva lui duce razboiul". Adica se lupta in principal impotriva patimii senzualitatii. De la senzualitate incepe lupta libertatii interioare. Nu este insa de ajuns sa aiba numai dorinta sa se elibereze de patima senzualitatii. Se cere in acelasi timp sa fie cunoscatorul acestui razboi. Fiecare razboi are modalitatile lui proprii. Si o regula a acestui razboi interior este lupta impotriva cauzelor care provoaca patimile. La fel se intampla cu senzualitatea. Cercetam din ce porneste, de ce este provocata aceasta patima si ne indreptam impotriva acestei cauze. "Caci sunt sterse cele gresite cand cauzele acestora, prin care au fost implinite, urandu-le, noi impotriva acestora am pornit razboi" (Sfantul Teognost). Nu numai sa evitam cauzele, dar trebuie sa le uram. Acest lucru il face adevarata pocainta si de acolo vine vindecarea reala.

In afara de combaterea cauzelor care provoaca placerea se cere si trairea suferintei. Am mentionat deja ca in "harul ascetic" al Parintilor exista o legatura intre placere si suferinta. Realizarea placerii creeaza suferinta si trairea suferintei dezice placerea. Firesc cand spunem trairea suferintei intelegem poverile involuntare si asceza voluntara, adica boala, privatiunea, moartea, cumpatarea, postul, veghea etc.

Sfantul Maxim invata ca "moartea placerii este suferinta". Este nevoie sa suferim, pentru ca astfel ne vindecam de placere. "Trebuie sa suferim intru totul din cauza amestecarii dintre fire si placere de la protoparinte" (Sfantul Maxim). De asemenea, Sfantul Maxim invata ca aproape orice pacat este din cauza placerii si combaterea placerii se face prin suferinta si tristete. Si cand vorbeste despre suferinta si mahnire intelege, pe de o parte, voluntariatul prin pocainta, pe de alta parte povara iconomica "produsa prin pronia lui Dumnezeu". Placerea este vindecata prin suferinta sau prin vointa, care este pocainta sau impunerea, care sunt dificultatile prezente in viata noastra. Pocainta ca tristete dupa Dumnezeu combate placerea. "Indepartarea placerii, invierea sufletului este" (Sfantul Talasie).

La fel putem sa spunem si despre dificultatile din viata noastra. Intampinam toate cele "ingrozitoare" survenite de la dumnezelasca Pronie cu rabdare si suflet mare, crezand ca astfel scapam de patima senzualitatii. Noi, ortodocsii, nu respingem suferinta. Cunoastem ca suferinta este element al renasterii. Aceasta sterge placerea trecutului si ne face capabili sa vedem Adevaratul bine al sufletului nostru. Numai ca Sfintii Parinti indeamna sa avem mare rabdare in lupta aceasta. Asceza are nevoie de rabdare si ingaduinta "caci ravna de durata surghiuneste senzualitatea" (Sfantul Talasie). Sufletul trebuie sa fie ravnitor, sa iubeasca osteneala. Si "rabdarea inseamna ravna sufletului; iar unde este ravna, senzualitatea este surghiunita" (Sfantul Talasie).

In ravna este cuprinsa si toata ascetica vietii ortodoxe, adica cumpatarea, rugaciunea, postul, veghea, ascultarea etc. Ilie Presbiterul invata ca este distrusa impatimirea din suflet prin post si rugaciune si voluptatea prin veghe si tacere. Sfantul Talasie spune ca placerile trupesti si sufletesti sunt uscate de "cumpatarea impreuna cu rabdarea si dragostea impreuna cu indelunga rabdare".

Nichita Stethatos invata ca duhul senzualitatii il facem nelucrator cu posturi, vegheri, rugaciuni, umilinte, osteneli ale trupului si cu suprimarea dorintelor noastre "prin smerirea sufletului". In acelasi timp il tinem imobil si nelucrator cu lacrimile pocaintei, ducandu-l pe acesta in inchisoarea cumpatarii. Astfel, deci, asceza trupeasca si sufleteasca ajuta la vindecarea de patima senzualitatii.

Dispretuirea placerilor se face sau prin frica, sau prin nadejde, sau prin cunoastere, sau prin dragoste in Dumnezeu (Sfantul Maxim Marturisitorul). Adica, cand prin frica si dragoste fata de Dumnezeu sau cu cunoasterea existentiala a lui Dumnezeu, care este comuniunea omului cu Dumnezeu, sunt dezvoltate placerile interioare, atunci scapam de placerile exterioare. Cresterea simturilor interioare provoaca libertate in suflet. Astfel, in Traditia ortodoxa se vorbeste necontenit despre schimbarea placerilor. Dumnezeu si viata intru Dumnezeu umplu sufletul nostru si nu-l lasa sa caute implinirea lui in placere.

Deoarece noi toti suntem incepatori in aceasta intrecere si nu cunoastem exact ce trebuie sa facem in fiecare situatie concreta a vietii noastre, sau in care punct sa orientam atentia noastra, de aceea se cere ascultare de randuitul staret, care va vedea cu experienta lui personala, dar si cu harul lui Dumnezeu, patimile care se ascund in noi si le va vindeca.

Sfantul Ioan Scararul scrie ca aflandu-se intr-un loc pustiu, in afara unei chilii de pustnici, i-a auzit ca se luptau impotriva cuiva care nu era prezent si se pronuntau impotriva lui cu amaraciune si furie ca si cum era prezent. Si atunci i-a sfatuit sa paraseasca pustiul "ca sa nu va faceti din oameni demoni". De asemenea, a vazut altii care traiau in chinovie si desi erau desfranati, totusi erau "iubitori de frati", adica in afara erau politicosi, iubitori de frati, amabili. I-a sfatuit sa urmeze viata isihasta, "ca sa nu cada lamentabil din firea rationala in cea irationala". Adica, in prima situatie exista pericolul ca pustnicii sa devina demoni, in a doua imprejurare sa devina animale irationale.

A intalnit insa si altii care, continua Sfantul Ioan, cad si in ambele rele, uneori in furie si alteori in senzualitate. I-a impiedicat sa aiba programul lor propriu si i-a sfatuit sa se supuna staretului si sa faca ceea ce acela ii sfatuieste. Aceasta arata ca senzualitatea este o patima foarte periculoasa care se manifesta intr-un mod diferit de fiecare data, de aceea este necesara o abordare diferita de fiecare data. Uneori ajuta linistea si alteori viata comunitara. Acest lucru poate sa-l stabileasca inteleptul si nepatimasul staret. Acesta este medicul, care vindeca sigur ranile sufletului nostru.

Totusi, este nevoie sa luam parte la lupta pentru vindecarea noastra de lamentabila patima a senzualitatii, care ne inchide in propriul lat si nu ne lasa sa vedem clar lucrurile, sa fim deschisi lui Dumnezeu. Fiind senzuali nu putem sa fim iubitori de Dumnezeu. Senzualitatea este pacatul oamenilor zilelor de pe urma. Apostolul Pavel scrie catre Timotei: "Si aceasta sa stii, ca in zilele din urma vor veni vremuri grele, caci vor fi oamenii iubitori de sine, iubitori de arginti, iubitori de desfatari mai mult decat iubitori de Dumnezeu" (II Tim. 3, 1, 4).

Cei iubitori de placeri nu pot sa traiasca viata duhovniceasca. Nu pot sa simta dulceata iubirii dumnezeiesti. Nu pot si nu vor sa vada viata dincolo de simturi. Sunt inchisi in dragostea pentru ei insisi, nu au spovedanie curata, ci, marturisindu-si pacatele lor, se intorc numai spre periferie si niciodata nu pot sa vada problema fundamentala, de aceea nici nu vad vreun folos. Senzualitatea este trairea iadului din viata aceasta si conduce la o insuportabila amaraciune si durere a iadului viitor.

Fie sa ne scape Domnul de tirania ei!