Intrebare: Draga Stefane Bastovoi, respectiv parinte Savatie, ce te-a determinat sa renunti la existenta lumeasca si la poezie?

Raspuns: N-am renuntat, as spune ca doar m-am mutat cu locul.

Intrebare: Exista o granita intre poezia crestina si "cealalta" poezie, pe care ai scris-o mai inainte si la care ai renuntat?

Raspuns: Daca eram taoist, as fi putut spune ca raul este bine, dar, pentru ca sunt ortodox, spun altfel. Raul trebuie parasit. "Indeparteaza-te de la rau si fa binele", zice Proorocul. De fapt, invatatura ortodoxa ne spune ca nici macar nu exista raul ca atare, pentru ca Dumnezeu n-a creat raul. Si mai frumos zice Sfantul Grigore de Nyssa in Marele sau Cuvant Catehetic. El zice ca nu exista raul - raul este absenta binelui. Tu spui ca am renuntat la poezie. N-am renuntat la poezie, ci doar zic ca vine o vreme cand poezia simte nevoia sa treaca intr-o alta dimensiune. iar eu am parasit anume acea dimensiune a poeziei mele, din care lipsea binele. Stanescu spunea ca "poezia este o stare de spirit". Eu ma ocup acum de acea stare. Si daca am incerca sa vorbim despre ea, poezia sufletului, nu poezia cea de pe hartie, ci de cea scrisa pe inima, "pe tablele de carne ale inimii", cum zice apostolul Pavel, ar trebui sa filozofam putin. Si te invit sa trecem la o metapoezie, care nu se mai cere pe hartie. Un fel de poezie a tacerii, despre care se vorbeste demult. Reintoarcerea in poezie, inapoi in suflet, de unde am iesit candva in cautarea poeziei. Sa incercam sa observam insasi acea "stare de spirit" denumita poezie, muzica sufletului. Ce anume loc are poezia in ierarhia interna a sufletului, care e locul ei pe politele sufletului?

Intrebare: Cum ar veni, sa ajungi la aceleasi efecte, dar fara a scrie poezie?

Raspuns: Ceea ce zici e o idee mai veche. Eu ma refer la poezie ca la o "stare de spirit", despre care vorbea Stanescu, cu toate ca nu stiu ce anume avea in vedere, si poate ca el intelegea tocmai ceea ce nu mi-ar placea mie sa inteleg. Dar asta nu mai are importanta, frumoasa este insasi sintagma, iar noi o vom umple cu ceea ce ne trebuie noua. Deci, care este acea stare? Nu vreau sa cred si nu sunt de acord ca absolut toate starile sunt poezie, chiar daca am crezut mai inainte, iar postmodernistul are aceasta tendinta si vrea s-o sustina, anume ca absolut totul este important. Orice maruntis este important pentru faptul ca, in cazul in care l-am omite din viata noastra, viata noastra ar fi alta. Si de aceea el este important. Nu pot sa spun ca totul este poezie. Totul este scump doar pentru o istoriografie a existentei noastre in timp, dar aceasta este valabil doar atata vreme cat noi atribuim timpului o insemnatate capitala. insa, pentru crestini, timpul este inghitit de vesnicie, este doar un segment mizer in pantecele nemarginit al vesniciei. Uita-te cum zice Sfantul Ierarh Ignatie Briancianinov intr-o lucrare despre predestinare (Sudibi Bojii): "vesnicia este astfel incat oricat nu i-ai adauga, ea nu creste, si oricat nu ai scade, ea nu se imputineaza, caci ea este infinitul". Si o cantitate infinit de mare de timp este infinit mai mica decat vesnicia. Sfantul Efrem Sirul, imaginandu-si greutatea iadului, propune o parabola. Imagineaza-ti un munte de nisip si o pasare care, venind, ia cate un fir de nisip o data la un milion de ani si-l duce. De cat timp ar fi nevoie pentru a duce tot muntele? Si totusi, chiar si asa, timpul acela s-ar implini in cele din urma, el parand nimic pe langa vesnicie. iar cel aflat in chinuri, daca i s-ar spune ca va fi eliberat dupa ispravirea muntelui, ar simti o mare usurare, care i-ar fi suficienta ca sa astepte cu rabdare. Totusi, el nu va avea nici macar aceasta alinare, deoarece vesnicia este nesfarsita. Greu va fi acolo insusi acest gand despre infinitatea vesniciei. acolo nimeni nu va scrie poezii. In fata acestei realitati, maruntisurile vietii palesc, dispar. Teoria despre "poezia cotidianului" a lui Musina se inghite pe sine si se anuleaza, nu este decat o speculatie fragila, o papadie in furtuna. Cand insusi timpul nu este mai mult decat un maruntis, un accident in aventura eternizarii sufletului nostru.

Dar despre ce vorbeam? Asadar, vine vremea cand poezia de pe hartie trece intr-o stare superioara si porneste in cautarea poeziei dinauntrul sufletului. Cand noi ne intoarcem inapoi. La 16 ani, scriam un haiku: "Ca un strigat de pasare voi fugi catre mine" si tot atunci: "Voi veni ca o pasare, voi pleca ca o frunza". Sau, putin mai tarziu: "Sunt o ghitara in care muzica se intoarce". Pe atunci eu nu stiam cum va fi. La acea vreme eu nu constientizam existenta lui Dumnezeu. Mai exact, eu negam existenta lui Dumnezeu. Si din aceasta cauza sufeream foarte mult. Eu voiam sa existe Dumnezeu, dar, in acelasi timp, eu nu-i acordam nici o sansa la existenta. Educatia mea ateist-pionereasca nu-mi ingaduia. Dar eu eram un ateist care deplangea inexistenta lui Dumnezeu ca pe cea mai mare tragedie a Universului si, respectiv, a mea. Eu voiam sa existe Dumnezeu, ca sa ma faca pe mine nemuritor. aceasta era obsesia mea de cand ma tin minte, sa fiu nemuritor! Cand imi citea mama povesti cu apa vie de dupa noua mari si noua tari, unde se bat muntii cap in cap si nici pasare zburatoare n-a zburat, eu ma gandeam sa-mi consacru viata cautarii acestei ape. Pentru ca, inca de pe atunci, pe mine ma speria gandul cat de putin mi-a mai ramas pana la moarte. Si eu voiam sa fug si sa fug de moarte, ca Ivan Turbinca. Dar nu vedeam unde. Peste tot impejurul meu moartea era puternica. Si atunci acel "ca un strigat de pasare voi fugi catre mine" era un fel inconstient de a ma ascunde in singurul loc ferit de moarte - in nemurirea, necunoscuta mie atunci, propriului meu suflet! Care acum s-a implinit. Si am fugit catre mine. iar poezia pe care o cautam in exterior, in afara noastra, cand sufletul umbla insetat spre a se identifica in fapte, obiecte exterioare lui, pentru a se recunoaste ca intr-o oglinda, ramane in urma. Singuratatea lui sfasietoare el vrea cumva sa si-o aline, prin ce, prin gasirea semenului, prin gasirea a ceva apropiat, inrudit. Si el, sufletul, pleaca in cautare. Gaseste un copac care se apleaca peste apa (la romantici). Spune: iata, o stare identica sau asemanatoare cu sufletul meu. Pleaca la un om, la un gandac, (la Dumitru Crudu) si-l urmareste cum se urca pe perete intr-o camera in care iubita nu se mai intoarce, pe urma se retrage in gaura, in propria sa singuratate. Acesta este sufletul in cautarea poeziei din exterior. Alt lucru este cand poezia se cauta pe sine adanc in interiorul sufletului. Eu as mai spune ca motivul pentru care am renuntat la poezie ca scop, adica acum nu mai sunt un obsedat de poezie asa cum am fost, este si intalnirea mea cu o literatura mare, care m-a coplesit si m-a complexat pentru prima oara. Pentru prima oara eu nu m-am simtit capabil si cu destule resurse ca sa ma iau la lupta cu David si cu Solomon. Eu am inteles ca nu pot intrece "Cantarea cantarilor" si am inteles ca atunci cand spune David: "Varsatu-s-au oasele mele ca apa si inima mea s-a topit ca ceara inauntrul pantecelui meu", eu nu pot exprima mai clar si mai exact starea de gol existential, de mahnire metafizica, despre care atata au scris Ionescu, Cioran si clasicii literaturii moderne si postmoderne, si nu numai. De aceea m-am umilit in fata grandorii geniului crestin.

Intrebare: Vreau sa te mai intreb, totodata ramanand in zona in care am fost pana acum, care au fost acele experiente existentiale care te-au facut sa mergi la manastire?

Raspuns: De obicei lumea trecuta prin experienta ateismului prevede, cere sau chiar impune obligatoriu niste experiente sentimentale premergatoare nu numai calugariei, ci chiar convertirii obisnuite la crestinism. Altfel este adevarul. De obicei, aici se presupun dezamagiri. Am primit o scrisoare nu demult de la un prieten poet din Iasi, cu care am fost in acelasi cenaclu, si care-mi scrie: "Stii, si eu citesc Sfintii Parinti, imi place, merg la biserica. Si m-am gandit si eu de multe ori sa fac pasul acesta pe care l-ai facut tu, dar stii, eu inca mai cred in dragoste". Si atunci nu am putut sa nu zambesc, pentru ca... si eu cred in dragoste, nu? Si chiar in dragostea dintre doi oameni, dintre un barbat si o femeie. Dar eu am mai inteles ca diferenta dintre poeziile mele de dragoste pe care le scriam, desi foarte sincer, si dragostea adevarata este ca diferenta dintre Lazar mort si Lazar inviat. Sfantul Ignatie raspundea la aceasta intrebare in felul urmator: "Sa nu va inchipuiti ca in manastire vin oameni de pe Luna sau de pe planeta Marte. Nu, ei vin tot din lume, fiecare cu patimile si cu deprinderile sale, cu care va continua sa lupte toata viata". De obicei lumea intreaba: "Ce v-a determinat sa va calugariti, ca vad ca sunteti...asa si pe dincolo?" Si-atunci ii intreb si eu: "Dar pe dumneavoastra, ce v-a determinat sa nu va calugariti?"

Intrebare: E grea calugaria?

Raspuns: Grea este intalnirea cu sine, grea este despartirea de oameni, de absolut tot. Greu e sa mori incet si sa te lasi ingropat toata viata de cei pe care i-ai iubit. Eu eram sentimental, se vede din poeziile mele. Un indragostit. Si iata, cand am ramas singur cu pacatele mele intr-o chilie in care arde numai candela si miroase neobisnuit a tamaie, atunci a fost greu. inchipuie-ti ca aceasta singuratate a mea era ironica. Stii ce inseamna o singuratate ironica? Atunci cand singuratatea, ca un coleg de clasa, isi bate joc de tine. Eu stateam singur in cladirea seminarului- nu stateam inca cu fratii- si sub chilia mea era o sala cu pian. iar pe la miezul noptii venea un seminarist si-mi canta Sonata lunii la pian. Stii doar ca eu am facut liceul de arta la Iasi. Ei, sonata asta pe mine m-a invatat s-o cant o fata pentru care eu am scris toate poeziile mele. Poftim o experienta existentiala, daca vrei. Si eu ma puneam jos pe covor si plangeam asa cum n-am mai plans pana atunci, pana adormeam. asa m-am lasat de poezie. Poate ca vreun poet postmodernist ar vrea sa scrie o poezie despre asta, dar eu nu ma mai pricep, nu-mi mai ajunge talentul. Toata poezia mea de acum s-ar rezuma intr-un singur vers: "am cunoscut stari despre care nu se pot scrie poezii". In toata intamplarea asta, greu este gandul. Eu chiar am facut un ciclu de poezioare "Gandul", "Gandul care apasa palma sufletului greu ca mercurul". Anume intalnirea cu acest gand este foarte grea, dupa care Dumnezeu oranduieste lucrurile, adica atunci cand intervine mila, nu vreau sa spun iertarea, chiar daca ascetica ortodoxa foloseste cuvantul, pentru ca spre deosebire de catolici sau de alte confesii protestante care se considera mantuiti sau carora le place sa creada ca sunt pe calea cea buna si dreapta si ca sunt calauziti de Duhul Sfant, noi, ortodocsii, vorbim mai mult despre mila decat despre iertare. Cand in dureri "ca ale celei ce naste", cum zice David, in cele din urma te nasti din propriu-ti mormant, cand din cocoasa mortii care te invelea, razbati, spre propria-ti mirare, si viermele omului vechi isi desface aripile pentru nasterea duhovniceasca, atunci aceste lucruri pentru care oamenii se sinucid, nu te mai ating. Eu mi-am asistat cu durere propria nastere, de aceea cred ca este Duhul Sfant, ca este Dumnezeu.

Intrebare: Care sunt rautatile pe care le-ai facut mai inainte si acum le regreti?

Raspuns: Nu vreau sa dau detalii si nici nu trebuie. Cred ca am dat destule in tot ce am publicat mai inainte. Sfantul Siluan athonitul, care a avut o viata mai "nelinistita" pana la calugarie, atunci cand era intrebat de trecut, zicea: "Domnul mi-a iertat pacatele, ce rost mai are sa vorbim de ele". Pacatele de pana la calugarie, bineinteles, ca in taina calugariei moare omul vechi si se naste altul nou. De aceea se schimba si numele. Eu nici macar nu-mi pot permite luxul sa tac despre trecutul meu, pentru ca il stie jumatate de tara, din cauza ca el ramane in ceea ce am scris. De aceea, daca am si plans pentru pacatele mele, un loc aparte il ocupa "manifestarile" mele literare.

Intrebare: Apropo de scris. Se spune ca scrisul ar fi un mijloc de purificare, catarsis, nu neaparat pentru cititor, ci pentru cel ce scrie.

Raspuns: Evident ca nu pentru cititor. Eu as zice chiar ca pentru cititor are un efect tocmai invers, adica in timp ce scriitorul se "purifica", isi stoarce puroaiele, cititorul este cel care trebuie sa i le suporte. Este o terapie propusa chiar de psihanaliza, o cunoastem. La un moment dat s-a introdus o practica in psihiatrie, care consta in a oferi pacientului sansa de a-si juca propriul rol pe scena. De exemplu, daca pacientul se credea Napoleon, se alcatuia iute un scenariu, poate chiar de catre pacient, in care el juca rolul lui Napoleon. Efectul era favorabil. Pacientul scapa de obsesie, chiar daca ea putea sa revina mai tarziu sub o alta forma. Despre efectul terapeutic al scrisului s-a scris si se mai discuta multe. Si eu nu neg acest efect terapeutic al scrisului, pentru ca aici este vorba de jumatate din taina marturisirii. Si daca este vreun folos evident in aceasta metoda, este pentru ca are loc actul marturisirii, iar daca obsesia, boala reinvie dupa o bucata de timp, este pentru ca acest act nu e deplin, din el lipseste preotul, singurul in putere sa-l dezlege pe om de robia nelinistii. Despre efectul "terapeutic" al scrisului, eu m-am mirat sa-l gasesc in poeziile Sfantului Ioan Hozevitul. Un sfant roman contemporan (mort pe la 1960), care si-a lasat toate invataturile doar in versuri, de multe ori acte estetice reale, pe care le scria din dragoste pentru fratii schitului. Si are o poezie in care vorbeste de rolul poeziei ca marturisire. Pentru ca, traind in retragere ca schimnic, treapta suprema a calugariei care te obliga la izolare, nu avea intotdeauna la indemana duhovnicul, si atunci se marturisea in scris, prin intermediul poeziei. Deci iata ca aceasta valoare purificatoare a scrisului, regasita si la Sfintii Parinti, este inca o dovada a profundei invataturi despre suflet, pe care a elaborat-o ascetica ortodoxa mai inainte cu 15 secole de aparitia psihanalizei. Ma refer, desigur, si la Filocalia, pe care o recomand celor care se indoiesc de spusele mele, ca sa descopere ca nu numai ca nu am exagerat, ci am simplificat mult raspunsul meu, in defavoarea Ortodoxiei. Dar vorbeam de poezia Sfantului, ea era doar dialogul cu Dumnezeu. Este acea inregistrare, retinere, vanare a clipei, pentru a o duce preotului, duhovnicului. Este ca si cum ai lua intr-un caus gandul-fapta si, de frica sa nu le pierzi, le duci asa cum sunt preotului, pentru ca doar el te poate dezlega.

Dar sa continuam despre rautati. Ce este scrisul? Pentru ca in puterea lui de a opri clipa in loc, el nu opreste numai clipa buna, ci si pe cea rea. Si iata ca el poate sa ajunga un fel de "document al pacatului". adica intr-un fel sunt pacatele pe care le-ai facut si le-ai marturisit, iar Dumnezeu le-a iertat, si altfel sunt aceleasi pacate, care insa, chiar si dupa ce Dumnezeu te-a iertat, tot mai continua sa dainuie si sa lucreze rautatea, chiar si fara tine. Cum zice si Sfantul Ioan Gura de aur, in Omiliile la Matei, ca Dumnezeu pedepseste mai putin pentru pacatul savarsit in taina decat pentru cel facut public, pentru ca cel public ii mai indeamna si pe altii, facandu-i partasi la el. De ce Origen a fost dat anatemei abia dupa 300 de ani de la moarte? Pentru ca erorile lui au inceput sa capete o circulatie tot mai larga prin urmasii sai, si atunci, pentru a-i opri pe ei, Biserica a fost nevoita sa-l anatemizeze pe Origen. iata ce inseamna un pacat scris. Origen a murit, iar pacatul lui lucreaza si astazi. Si poti deveni un incurajator al pacatului, cum am si fost. Uite, de exemplu, eu, calugar ortodox, sunt cuprins in cartea lui Mircea Cartarescu Postmodernismul romanesc. Asa ca eu, intr-un fel, devin neputincios in fata pacatelor, faptelor mele, care, desi sunt uitate la Dumnezeu, nu se uita de catre oameni. Fapta mea s-a desprins de mine si actioneaza singura, impotriva vrerii mele, prin scris.

Intrebare: Vreau sa te intreb, crezi ca scrisul tau, sau o parte din scrisul tau, tine de pacat? Sau in genere, actul de a scrie este un pacat?

Raspuns: Atunci Moise si evanghelistii au pacatuit scriind.

Intrebare: Bineinteles, actul de a scrie poezie sau proza...

Raspuns: Eu cred ca e greu sa gasim macar 20 de cuvinte pe care sa le rupem din Biblie si care sa nu fie si poezie, mai ales daca acceptam definitiile poeziei pe care le da epoca moderna si postmoderna.

Intrebare: De fapt, poezia ta era una postmodernista. O poezie care nu contine in sine ceva rau. De ce o repudiezi?

Raspuns: De ce-o repudiez? Pentru ca sunt unele forme ale pacatului cu care majoritatea oamenilor inca se mai lauda, dar de care un crestin se rusineaza si se teme. Eu am devenit crestin, si pentru aceea vad manifestari strigatoare la cer si acolo unde tu zici ca nu vezi nimic rau, dar nu numai tu. Ce era bun in ele? Poate numai faptul ca eram sincer. Numai ca si sinceritatea asta e cu doua taisuri. Omul patimas, ca mine, nu-i bine sa fie sincer, ca pacatuieste. Desigur ca au fost acolo si strigate despre care nu pot sa nu spun ca nu mi-au pregatit calea spre Dumnezeu. Dar acum ele sunt invechite si improprii, au iesit din uz. Si-apoi, ceea ce mi-a ajutat si a fost bun pentru mine, nu-l va ajuta in mod neaparat si pe altul. Fiecare are drumul sau la Dumnezeu. Si mai ales un drum asa de incurcat ca al meu nu poate sa i se potriveasca orisicui. Dar scrisul in sine nu este rau. Asa cum nimic nu este rau, decat numai pacatul. Iar scrisul nicidecum nu este pacat, el este unul dintre manifestarile rationalitatii noastre. Anume a acelei laturi din complexitatea fapturii umane care ne deosebeste de celelalte creaturi, de dobitoace.

De aceea scrisul nu trebuie sa fie pacat, ci unul dintre multele daruri pe care ni le ofera Dumnezeu pentru a-L face cunoscut. Atunci cand se construia Templul in vremea lui Moise, Dumnezeu S-a facut auzit si a zis: "Iata, am dat har si pricepere lui Betalael ca sa sape in lemn si in aur" si alte insusiri pe care le enumera Dumnezeu, daruite lui Betalael pentru infrumusetarea, impodobirea Templului. Aici asistam chiar la intrarea artei in viata omului de dupa cadere. Intrarea frumosului material in viata omului. Acest frumos exterior vine sa inlocuiasca golul care a aparut in viata noastra de la momentul divortului nostru de Dumnezeu. S-a golit sufletul nostru de frumos, de adevar, de absolut. Si Dumnezeu face acest pogoramant si-i daruieste omului arta, care este, desigur, inferioara culmilor spirituale pe care le-a cunoscut Adam in rai, dar care este un vehicul ce ne apropie, ne duce pana la un anumit stadiu al intalnirii noastre cu Dumnezeu, pe care insa va trebui sa-l abandonam. Arta, in drumul nostru catre Dumnezeu, seamana cu autobuzul care duce la o manastire situata in munte. El ne duce pana la poalele muntelui, dar mai departe el nu mai poate urca, pentru ca il impiedica conditiile. Si atunci toti coboara si-si continua mersul pe jos, pe cararui, printre pietre, pentru a ajunge sus. Asa este si arta pentru drumul nostru spre Dumnezeu. Ea ne aduce pana la poalele muntelui, dupa care noi trebuie sa coboram si sa ne continuam drumul pe jos. Sa folosim acele mijloace care, poate, par mai inapoiate si mai simple, dar care sunt cele mai potrivite pentru hatisurile si ingustimile pe care le presupune drumul nostru catre Dumnezeu.

Intrebare: In cartea pe care ai citat-o tu mai inainte, a lui Cartarescu, despre postmodernismul romanesc, el te-a situat printre poetii cei mai importanti ai noului val postmodernist din Romania. Cumva, Cartarescu considera ca ceea ce-ai facut tu este chiar mai semnificativ decat ce fac foarte multi dintre postmodernii mai cunoscuti de la noi. El te pune, si-o zic asta fara invidie, in fata poeziei pe care o fac eu, Teo Chiriac , Vasile Garnet, Galaicu Paun. Si dupa parerea mea, cel putin in ce ma priveste pe mine, eu cred ca, intr-o parte a poeziei tale, ai mers mai departe. Ma gandesc daca acum, fiind la manastire, marea popularitate de care se bucura "Un diazepam pentru Dumnezeu" nu te stanjeneste cumva?

Raspuns: Ei, m-a tulburat la inceput. De asta am si amintit de scris ca de o forma deosebita a pacatului, ca de un document al pacatului. Eu am scris "Diazepamul" la 18 ani si crede-ma ca atunci nici macar o data nu auzisem cuvantul postmodernism. L-am scris la spital intr-o saptamina - un jurnal facut din perspectiva unui dumnezeu internat la nebuni. Eu am scris dumnezeu cu "d" mic, pentru ca dumnezeul de acolo nu este Creatorul lumii (nu mai tin minte cum a aparut in carte, dar stiu ca atunci cand cineva mi-a citit manuscrisul, mi-a propus sa scriu dumnezeu cu "D" mare si eu n-am vrut), el iese pe pod cu valizele si priveste incurcat spre cer, isi cauta drumul spre casa, dar nu-l mai gaseste. Este diazepamul dat dumnezeului din noi, diazepamul educatiei ateiste. Iar eu am primit aceasta educatie. Dumnezeul de acolo nu este Creatorul lumii, pentru ca el descopera, atunci cand intra in cantina, "mai multi dumnezei care sedeau la masa, cu fesuri de copii prosti pe cap, faramitandu-si portia de paine in bors". Ciclul era din vreo 20 de poezii, dintre care publicate au fost doar 7, din cauza volumului impus de editura, caci era o carte de debut. Si uite ca a facut atata galagie, incat am ajuns, dintr-o gluma, postmodernist. De fapt, a fost o experienta foarte dureroasa si eu am zis ca sunt doua experiente puternice pe care le-am avut. Prima - cand am stat la Socola - , iar a doua - calugaria. Eu inca nu le-am inteles legatura si nici nu mi-am pus problema, dar cred ca sunt legate intre ele. Ma tem eu ca undeva, in adancurile Divinitatii, Care le stie pe toate dinainte, s-a pregatit un drum. Nu e vorba de predestinare, fiindca nu cred in ea, dar s-au deschis niste carari prin care am fost invitat la Dumnezeu, ca sa vorbim mai "postmoderneste". Internarea mea a fost una dintre portile prin care Dumnezeu, in fiecare clipa, striga dupa mine. Nu trebuie sa intelegem ca aceste porti din care striga Dumnezeu sunt momentele noastre de slabiciune sau de dezamagire, de dezechilibru. Pentru ca nimeni nu a intrat asa in ortodoxie. De ce? Fiindca se termina sentimentele, se termina trairea, socul, explozia si omul il paraseste pe Dumnezeu. Nu sunt putine cazurile, si toti le cunoastem, cand omul vine, umbla la biserica doua saptamani, dupa care se intoarce acasa, si pe urma, cu orice ocazie, povesteste toate fleacurile pe care le-a vazut in biserica, barfeste. De ce? i-a trecut durerea. S-a tamaduit si i-a trecut. A fost furat. De asta omul ortodox este perfect echilibrat. El nu poate veni decat in echilibru. Crestinul, dupa cum zice Sf. Ioan Gura de Aur, are nevoie de nervi de otel. Lucru interesant: atunci cand am trecut prin cele mai grele experiente existentiale - sunt foarte usor de identificat din cartile pe care le-am facut -, nicidecum nu m-am indreptat spre Biserica.

Nu demult m-am intalnit cu Paun si mi-a zis ca mi se traduce "Diazepamul" pentru America, intr-o antologie de-a lui Adam Sorkin. Desigur, pentru mine nu a insemnat numai decat un eveniment. Dar nici nu ma stanjeneste asa de tare cum m-a stanjenit vestea despre proiectul publicarii unui alt volum de poezii de-ale mele, pe care eu le si uitasem, dar care s-au pastrat la unii prieteni. O rusine de volum. Diazepamul este o reducere la absurd a utopiei nietzschiene despre supraom. Un lucru care s-a intamplat, nu a fost inchipuit. Este documentul absentei lui Dumnezeu. Si nu este numai postmodernist, chiar daca asa vor sa-l prezinte Cartarescu si altii care au scris despre el. Eu personal niciodata nu m-am considerat un postmodernist, nici mai tarziu, cand stiam deja mai multe despre postmodernism si cand postmodernismul devenise la moda la noi. Chiar daca de multe ori am comis texte postmoderniste, n-am facut-o pentru ca eram un adept, un sustinator al lui, ci pentru ca, in neastampararea mea literara, am scris in toate felurile si genurile, chiar daca foarte putine le-am publicat, ma refer aici si la roman si la teatru. Sincer sa fiu, eu chiar aveam o "ciuda" pe postmodernisti. Pentru ca "n-au talent". Pentru mine postmodernismul se asocia si se asociaza cu sterilitatea creativa. Exceptie face Salinger, care nu inteleg de ce este considerat postmodernist, eu mai degraba il vad ca pe un Cehov in varianta americana. De aceea eu nu inteleg de ce unii poeti, fara indoiala talentati, o fac pe postmodernistii numai pentru ca e la moda. Nici macar nu mai e la moda.

Intrebare: Pregatesti o carte in care pui fata in fata reprezentanti ai Bisericii cu scriitori postmoderni din Basarabia si Romania, incercand sa arati pozitiile pe care se situeaza oamenii de cultura fata de Biserica.

Raspuns: O carte despre pozitia Bisericii fata de postmodernism si invers. Imi cer iertarea de la unii prieteni care sunt indignati de faptul ca eu "imi bag nasul unde nu trebuie, in loc sa ma pocaiesc", dupa cum am auzit vorbindu-se. Ca sa fac o paranteza, intr-o zi au aparut la manastire doi oameni de la televiziune, nu stiu cine, care au venit sa "verifice" daca ceea ce spun eu sunt afirmatii personale sau parerea Bisericii. Eu tocmai eram plecat si ei au discutat cu un parinte, care a absolvit academia de la Zagorsk. Desigur, le-ar fi placut sa auda ca eu de fapt sunt un scandalist care il invidiaza pe Eminescu ca a scris poezii asa de bune. Cred ca voiau sa mai faca ceva spre lauda lui Eminescu, despre care eu am scris in contradictoriu cu parerea poporului roman, fiind chiar la inceput de ianuarie. Numai ca ei au fost dezamagiti, caci afirmatiile mele nu contrazic doctrina ortodoxa. Cand si cum am "invatat eu asa repede toate astea", deocamdata ramane o minune pentru persoanele in cauza. Le amintesc numai ca nu eu ma bag unde nu trebuie. Nimic din ce am scris eu in ultima vreme, fie ca scriu despre Eminescu sau despre spectacolele de teatru, nu iese din spatiul de actiune al Bisericii. Biserica nu e asa de mica precum ar vrea sa o vada unii. Despre pozitia Bisericii fata de postmodernism, cunosc o carte foarte "postmodernista", publicata la Timisoara de catre Facultatea de Teologie Ortodoxa in colaborare cu niste straini: O teologie a postmodernitatii. Si pentru ca nu mi-a placut aceasta carte, dati-mi voie sa-mi spun si eu parerea. Sa observi o chestie foarte interesanta. In timpurile noastre atat de democratice, ortodocsilor nu li se da voie sa vorbeasca. Si eu zic: va rog frumos, dati-mi voie sa precizez, pe mine nu ma cheama Apetroie, ci Vladimirescu, adica ceea ce spuneti dumneavoastra ca e ortodoxie, de fapt, nu e ortodoxie. Cu ce am violat eu libertatea aproapelui? Eu nu i-am spus: "fa-te ortodox!", ci numai: "nu esti ortodox". Daca un cetatean umbla cu acte false, el este tras la raspundere. Cui i-ar placea sa aiba cel putin un dublor, pe care sa nu-l cunoasca, si care sa-i scoata in fiecare saptamana banii din cont? Cazul postmodernismului este altul. Majoritatea postmodernistilor ar rade sa auda de o teologie a postmodernitatii. Totusi, nu toti. Si pentru acestia am gandit sa facem aceasta carte. In Romania am cunoscut multi preoti, dar mai ales studenti la teologie, care simpatizeaza postmodernismul, altii care il detesta, fara sa stie nici unii nici altii prea bine despre ce este vorba. Nici postmodernistii nu stiu prea bine ce este ortodoxia. O pozitie a Bisericii fata de postmodernism, una cel putin civilizata, facuta anume pentru postmodernisti, nu pentru enoriasi, nu ar dauna nimanui. Mai ales ca postmodernismul nu este decat o ramificatie a unei miscari anticrestine foarte mari, New-age, si n-are la baza decat niste erezii, despre care Biserica este cea mai in masura sa vorbeasca. Postmodernistii, in goana lor dupa definitiile propriului curent, nu-si cauta originile unde trebuie. Ei nu trebuie sa se caute in istoria culturii, ci in istoria religiilor, si atunci vor suporta un mare soc: ei nu sunt deloc revolutionari. Intemeietoarea postmodernismului este, de fapt, Elena Blavatkaia, iar postmodernismul a fost schimbat la nastere din leaganul teosofiei in leaganul culturii. Nu e de mirare ca el se tavaleste prin toate curentele si genurile pana nu le mai distinge, el nu este cultura si nici nu se vrea asa ceva. O carte document despre aceasta este cea mai indicata. Nu critica postmodernismului din prisma ortodoxiei si nici cea a ortodoxiei din prisma postmodernismului, ci anume un dialog spontan care sa-i surprinda si pe unii si pe altii asa cum sunt. Ca sa nu se spuna pe urma: stiti, de fapt postmodernismul nu zice asa ceva, de fapt postmodernismul acum e altul, replica lor preferata. Mai ales ca noi vorbim despre postmodernism asa cum a patruns el in Romania. Multe din cartile vandute in biserici sunt facute mai degraba pentru a gadila orgoliul oamenilor deja imbisericiti, uitand ca scopul lor ar trebui sa fie mai inainte cel de a face cunoscuta ortodoxia si nu de a-i certa laolalta pe toti cei care inca nu au ajuns la biserica. Daca Ap. Pavel ar fi facut astfel predicand elinilor, l-ar fi omorat pur si simplu. Pe acest principiu va fi construita si aceasta carte. Nu ascundem faptul ca, de multe ori, oamenii bisericesti fac declaratii - nu spunem nemotivate -, dar nedocumentate. Si-atunci lucrurile acestea dauneaza chiar Bisericii. Cu referire la modernism, de multe ori se aduce acelasi calificativ - satana. Dar daca omul cu care stai de vorba nici macar nu crede ca exista satana? Atunci trebuie sa-i vorbesti din cele pe care le cunoaste si el, nu doar ca sa te lauzi cat de multe stii tu despre ortodoxie, ci pentru a te face inteles si astfel sa-ti arati dragostea. Ce folos ca i-ai demonstrat omului ca nu se va mantui, dar nu l-ai facut sa iubeasca ortodoxia? Aceasta este ca si cum ii interzici sa se mai mantuiasca. Nu asa ne invata marii dascali ai ortodoxiei: Ioan Gura de aur, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul si altii, care au propovaduit paganilor, dar unor pagani care aveau deja o cultura cum este cea elina. Nici Hristos nu le-a zis dintr-o data iudeilor ca este Dumnezeu, ci Fiul lui David, caci evreii erau foarte mandri de faptul ca erau fii ai lui David. As vrea ca dialogul ce urmeaza sa depaseasca acest nivel. Sa discutam luandu-i ca exemplu pe Sfintii Parinti, in cunostinta de cauza. In fiecare epoca, Biserica si-a avut reprezentantii ei, purtatorii de cuvant care i-au combatut cu argumente demne pe oponentii sai - gnosticii, astrologii, arienii, nestorienii, peligianistii s.a., avand la baza cel putin o elementara cunoastere a teoriilor lor. Mi-am propus sa fac aceasta carte fara concluzii. Vreau sa chem la dialog si reprezentanti ai postmodernismului si reprezentanti ai Bisericii, oameni competenti, care au avut contact direct, care cunosc fenomenul din interior. Eu cred ca e cel putin interesant.

Intrebare: Care sunt acele teme si probleme pe care le abordeaza teologii si literatii?

Raspuns: Temele? Stii ca inainte de a pleca nu mi-am pregatit intrebarile mele, mi-am zis ca as putea fi deja afectat de gandirea ortodoxa, dupa o perioada, nu zic lunga, dar experienta, dupa cum ti-ai dat si tu seama, este foarte puternica si ar putea sa-mi modifice (si as vrea sa fie asa!) unele sentimente si atitudini. De aceea v-am rugat - pe tine si pe Galaicu Paun - sa pregatiti niste intrebari, ca sa provina de la niste postmodernisti vii, care traiesc cu asta, caci eu nu mai traiesc cu postmodernismul. De fapt, chiar daca Cartarescu m-a inclus in cartea lui, eu niciodata nu m-am simtit in postmodernism si nici nu am fost.

Intrebare: Da, apropo, Cartarescu te considera printre primii trei scriitori tineri postmoderni din Romania, in general Marius Ianus, tu, Vakulovski, iar noi, ceilalti, suntem la coada.

Raspuns : Are dreptul.

Intrebare: Nu poti sa fii scriitor postmodern si ortodox in acelasi timp?

Raspuns: Uite, intrebarea asta mi-a dat-o si Paun, si l-am intrebat si eu pe parintele andrei Kuraev, stiind prea bine raspunsul dinainte. Depinde ce pastram din posmodernism. Daca luam fundamentul doctrinar la nivel de atitudine existentiala, nu putem. Dar daca luam aspectul stilistic si tehnic de tratare a mesajului, putem. Deci, poti sa fii purtator al unui mesaj crestin ortodox, recurgand la modalitatile sau mijloacele de exprimare stilistice ale postmodernismului. Exemple similare avem