Pe pacatosul, in fata caruia sta nevoia reinnoirii prin pocainta, cuvantul lui Dumnezeu, il infatisaza sub chipul omului care este cufundat intr-un somn adanc. Trasatura izbitoare care caracterizeaza asemenea persoane nu este intotdeauna un viciu pronuntat, ci propriu-zis lipsa unei ravne insufletite, a unei lepadari de sine pentru slujirea lui Dumnezeu, insotita de o hotarata rupere de tot ce e pacatos; adica faptul ca la ei, evlavia nu constituie obiectul principal al grijilor si ostenelilor , ca ei, fiind plini de grija pentru multe alte lucruri, sunt cu desavarsire nepasatori pentru mantuirea lor, nu simt deloc in ce primejdie se afla, neglijaza viata cea buna, si duc o viata cu credinta rece, desi uneori regulata si corecta cand este privita din afara. Aceasta este trasatura pacatosului vazut in general. In detaliu, iata cum apare omul lipsit de har:

Intorcadu-se cu spatele de la fata lui Dumnezeu, pacatosul se opreste asupra persoanei sale si se ia pe sine drept scopul pricipal al intregii sale vieti si activitati. Pe de o parte el se supra apreciaza zicand ca dupa Dumnezeu, nu exista pentru el nimic mai inalt decat propria lui persoana. Pe de alta parte, primind mai inainte de la Dumnezeu toata plinatatea bunatatilor, iar acum fiind golit de darurile Lui, el se grabeste si se ingrijeste sa se umple indiferent cum si indiferent cu ce. Golul ivit in el din cauza indepartarii lui de Dumnezeu, atata necontenint intr-ansul o sete ce nu se poate potoli cu nimic, - o sete nedeslusita, vaga dar nesfarsita.

Omul a devenit o prapastie fara fund; el se ingrijeste, cu toate puterile lui, sa umple aceasta prapastie, dar nici nu vede nici nu simte ca s-ar putea umple vreodata. De aceea, el isi petrece toata viata numai in sudoare, in osteneala si in griji fara de sfarsit: este ocupat cu diferite lucruri in care nadajduieste sa-si gaseasca potolire la setea lui care il mistuie. Aceste lucruri ii absorb toata atentia, toata vremea si toata activitatea lui. Ele constituie cel dintai bun in care traieste inima lui.

De aici se intelege pentru ce omul pacatos, luandu-se pe sine drept scop exclusiv, nu se gaseste niciodata in el insusi, ci mereu in afara de el insusi, in lucrurile create sau nascocite de grija desarta. El a cazut de la Dumnezeu care este plinatatea tuturor; el singur s-a pustiit; nu-i ramane decat sa se verse ca apa printre lucrurile de o varietate nesfarsita si sa traiasca in ele. Astfel, pacatosul inseteaza, se ingrijeste, se zbate pentru lucrurile cele dinafara de el si de Dumnezeu, pentru lucrurile multiple si variate. Din care cauza trasatura caracteristica a vietii pacatoase este, in timpul nepasarii fata de mantuire - grija de multe (Luca 10,41). Nuantele si deosebirile grijii de multe - depind de insusirile golului care s-a format in suflet.

• Golul mintii, care a uitat de Cel care este Unul, si de Acela care este totul, naste grija pentru multa stiinta de carte, pentru cercetare, intrebare, iscodire.
• Golul vointei, care s-a lipsit de Cel care este Unul si de Acela care este totul, naste dorinte multe sau stapanirea tuturor, pentru ca totul sa fie in vointa noastra, in mainile nostre: aceasta este iubirea de avutie.
• Golul inimii, care a pierdut dulceata ce vine de la Cel care este Unul si de la Acela care este totul, da nastere la setea de multe si felurite placeri, sau cautarea acelor lucruri - obiecte fara numar in care nadajduim sa gasim desfatarea simturilor noastre, launtrice si dinafara.

Astfel pacatosul este necontenint ingrijorat de multa stiinta, de multa avutie, de multa desfatare; se delecteaza, stapaneste, iscodeste. Aceasta stare nu este decat un vartej in care-si petrece toata viata lui. Curiozitatea il atrage, inima nadajduieste sa guste dulceata si-i starneste vointa. Ca acest lucru este asa, fiecare il poate verifica singur, hotarand o supraveghere asupra miscarilor sufletului sau, macar in cursul unei singure zile.

Intr-un astfel de vartej ca acesta ar fi petrecut pacatosul daca ar fi trudit de unul singur: caci asa este natura noastra cand se afla in robia pacatului. Dar acest vartej se mareste si se complica de mii de ori in special pentru ca pacatosul nu este singur. Este o lume intreaga de oameni care nu fac nimic altceva decat sa iscodeasca. sa se desfateze, sa adune bogatii materiale;care si-au pus toate priceperile lor pacatoase intr-o anumita ordine, le-au supus anumitor legi, le-au declarat necesare pentru toti cei care fac parte din ceata lor; aceastia, unindu-se intr-o alianta reciproca, venind in mod inevitabil in contact intre ei, se freaca unul de altul, si, in timpul aceste frictiuni, nu fac decat sa ridice pana la zeci, sute si mii de grade curiozitatea, iubirea de avutii si indulcirea de sine, si cautandu-si norocul si toata fericirea vietii lor in aprinderea aceastora.

Aceasta este lumea desarta ale carei indeletniciri, reguli, relatii, limbaj, veselii, distractii, conceptii, - toate, de la mic la mare, sunt imbibate de duhul celor trei demoni ai grijii de multe, despre care am vorbit mai sus, si alcatuieste un dezolant naufragiu al duhului celor iubitori de lume. Aflandu-se intr-o vie alianta cu toata aceasta lume, orice pacatos se incurca in miile de impletituri ale mrejelor ei si se infasoara atat de adanc intr-ansele incat se confunda cu ele, iar pe sine nu se mai vede. O gra sarcina zace, pe fata pacatosului iubitor de lume si pe fiecare parte din fiinta lui, asa incat el nu are putere, cat de putin altfel sa se miste decat toata lumea din jurul lui, pentru ca atunci cand el ar trebuie sa se ridice pare ca o greutate de mii de puduri il striveste. De aceea nimeni nu se apuca de o asemenea lucrare ce intrece puterile omenesti, ba mai mult nici nu se gandeste macar sa se apuce, ci toata lumea traieste, miscandu-se pe fagasul in care au nimerit.

Spre o si mai mare nenorocire, in aceasta lume exista printul ei, unic in ce priveste viclenia, rautatea si experienta in materie de ademeniri. Prin mijlocirea trupului si materiei, cu care sufletul s-a amestecat dupa cadere, el are o intrare libera spre suflet, si, apropiindu-se de el ii atata din diferite parti curiozitatea, iubirea de avutii, voluptoasa mangaiere de sine; prin feluritele sale inselaciuni ne tine inchisi, fara sa avem o portita de iesire; prin diferite atatari, ne insufla planurile sale pentru satisfacerea inselaciunilor si apoi ori ne ajuta sa le indeplinim, orine distrage atentia, aratandu-ne alte planuri mai puternice, toate insa cu acelasi scop, sa prelungeasca si sa adanceasca petrecerea noastra in amagire. Tocmai aici isi are izvorul nestatornicia succeselor si insucceselor lumesti, care nu ai binecuvantarea lui Dumnezeu. Acest prin are o armata intreaga de slugi, de duhuri rele supuse lui. In orice clipa, duhurile rele strabat fulgerator toate hotarele lumii locuite, pentru ca intr-o parte sa semene ura, in alt loc mandria, etc. Astfel satana reuseste sa ne traga al fund pe cei incurcati in mrejele pacatului, sa reinnoiasca lanturile care sunt slabe si rupte, dar mai ales sa supravegheze ca sa nu-i treaca cuiva prin minte sa se dezlege din legaturile lor si sa iasa la libertate. In acest caz din urma, duhurile rele se ingramadesc cu grabire in jurul celui care cuteaza sa-si faca propria voie, cea bine placuta lui Dumnezeu; mai intai vine cate unul, apoi vin in palcuri si legiuni, iar in cele din urma cu toata armata; acest asalt se face in felurite chuipuri si procedee, pentru ca sa baricadeze toate iesirile, sa repare firele si lanturile, si, sa-l impinga din nou in prapastie pe cel ce a inceput sa se catere, in sus, pe stanca virtutiilor.

In aceasta imparatie a duhurilor exista anumite locuri-tronuri, unde se alcatuiesc planurile, se primesc dispozitiile, se primesc darile de seama urmate de incuvintarea sau de mustrarea celor care lucreaza pe teren. Acestea sunt, dupa expresia Sf. Ioan Teologul, adancimile satanei . Pe pamant, in sanul imparatiei diavolilor formate din oameni, aceste locuri nu sunt in fond decat aliantele raufacatorilor, desfranatilor, indeosebi ale necredinciosilor hulitori, care varsa pretutindeni prim fapta, cuvant si scris intunericul pacatului si astupa lumina lui Dumnezeu. Organul prin care diavolii isi exprima vointa si pterea lor il alcatuieste totalitatea obiceiurilor lumesti,imbibate de elemente pacatoase care intotdeanua ii zapacesc si ii indeparteaza pe oameni de la Dumnezeu.

Iata randuiala imparatiei pacatului! Orice pacatos se afla intreg in ea, insa se tine legat acolo mai ales printr-un singur lucru. Si acest singur lucru poate fi in aparenta foarte ingaduitor si chiar vrednic de lauga. Satana nu are decat o singura grija: ca lucrul cu care omul este ocupat sa-i apartina in intregime, adica ii capaciteaza cu totul constiinta, atentia si inima lui, astfel ca acestea sa nu fie indreptate exclusiv catre Dumnezeu, ci sa existe si ceva in afara de El, pentru ca lipindu-se de acest lucru, cu mintea, vointa si inima, sa-l aiba pe acesta - in locul lui Dumnezeu si numai de acela sa se ingrijeasca, de acela sa se informeze, cu acela sa se desfateze si pe acela sa-l stapaneasca.

In acest stadiu, drept legaturi cu care satana ii tine pe pacatosii orbiti sub stapanirea sa, fara sa le dea ragazul necesar ca sa-si vina in fire, pot servi nu numai patimile trupesti si sufletesti, ci si lucrurile cu o infatisare buna cum sunt de pilda, stiinta, arta, experienta vietii.

Daca-l privim pe pacatos, in dispozitia si starea lui launtrica, vedem ca uneori el este chiar priceput in multe, dar este orb fata de lucrurile lui Dumnezeu si de lucrarea mantuirii lui: ca el desi se afla necontenit cuprins de treburi si de griji, totusi este inactiv si nepasator cu privire la afirmarea vointei lui, ca el desi este simtitor, fara intrerupere, la feluritele nelinisti sau incantari, in inima lui insa, este cu totul nesimtitor fata de tot ce este duhovnicesc. In aceasta privinta, pacatul a infrant toate puterile fiintei lui si in sufletul pacatosului predomina orbirea, nepasarea si nesimtirea. El nu-si vede starea si de aceea nu simte nici primejdiile starii lui; nu simte pericolul sau si de aceea nu se ingrijeste nici sa scape de el. Lui nici nu-i vine in minte ca trebuie sa se schimbe si sa se mantuiasca. El este deplin incredintat, convins in mod neclintit, ca se afla in randuiala lui cuvincioasa, ca nu mai are nimic de dorit ca toate lucrurile sale trebuie sa ramana asa cum sunt. si de aceea orice aducere aminte privitoare la un alt fel de viata o socoteste de prisos pentru el, nu-i da atentie, chiar nici nu poate intelege la ce i-ar folosi, se fereste si fuge de ea.