Dupa Inaltarea Domnului, apostolii s-au intors, cum se spune in Evanghelie, "cu bucurie mare" (Luca 24,52). Domnul stia ce fel de bucurie le-a dat, si sufletul lor traia aceasta bucurie.

Prima lor bucurie era aceea ca au cunoscut pe adevaratul Domn, Iisus Hristos. A doua bucurie, ca L-au iubit. A treia, ca au cunoscut viata cea vesnica si cereasca. Si a patra bucurie, ca doreau mantuirea lumii ca si a lor insisi.

In sfarsit, ei se bucurau ca au cunoscut pe Duhul Sfant si vedeau cum lucra El in ei.

Apostolii umblau pe pamant si spuneau noroadelor cuvant despre Domnul si despre Imparatia cerurilor, dar sufletele lor tanjau si insetau sa vada pe Domnul Cel Iubit si de aceea ei nu se temeau de moarte, ci mergeau cu bucurie in intampinarea ei si, daca doreau sa traiasca pe pamant era numai pentru norodul pe care-l iubeau.

Apostolii iubeau pe Domnul si de aceea nu se temeau de nici o suferinta. Ei iubeau pe Domnul, dar iubeau si norodul, si aceasta iubire inlatura de la ei orice frica. Nu se temeau nici de chinuri nici de moarte si de aceea Domnul i-a trimis in lume ca sa lumineze pe oameni.

Pana in ziua de astazi sunt monahi care au experienta iubirii dumnezeiesti si nazuiesc dupa ea ziua si noaptea. Si ei ajuta lumea prin rugaciune si scrieri. Dar aceasta sarcina apasa mai mult asupra pastorilor Bisericii, care poarta in ei un har atat de mare, ca daca oamenii ar putea vedea slava acestui har, lumea intreaga s-ar minuna de el; dar Domnul a ascuns-o, ca slujitorii Lui sa nu se trufeasca, ci sa se mantuiasca in smerenie.

Domnul cheama episcopi sa pastoreasca turma Sa si le da in dar harul Sfantului Duh. Duhul Sfant a asezat in Biserica episcopi (Faptele Apostolilor 20,28), si in Duhul Sfant ei au puterea de a lega si de a dezlega pacatele (Ioan 20,21-22). Iar noi suntem oile Domnului, pe care El le-a iubit pana la capat (Ioan 13,1), si ne-a dat pe sfintii pastori.

Ei sunt mostenitorii apostolilor si, dupa harul dat lor, ne duc la Hristos. Ne invata pocainta, ne invata sa pazim poruncile Domnului. Ne vorbesc cuvantul lui Dumnezeu, ca sa cunoastem pe Domnul. Ne povatuiesc pe calea mantuirii si ne ajuta sa ne inaltam la inaltimea duhului smerit al lui Hristos. Ei aduna in staulul Bisericii oile intristate si ratacite ale lui Hristos, ca sufletele lor sa-si gaseasca odihna in Dumnezeu.

Se roaga lui Dumnezeu pentru noi, ca toti sa ne mantuim. Pot, ca niste prieteni ai lui Hristos, sa roage pe Domnul si sa ceara: pentru cei vii, smerenia si harul Duhului Sfant; pentru cei morti, iertarea pacatelor; iar pentru Biserica, pacea si libertatea.

Poarta in ei pe Duhul Sfant si prin Duhul Sfant ne iarta pacatele. Au cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfant si, asemenea unor ingeri, vad cu mintea pe Dumnezeu. Au destula putere sa desfaca si mintea noastra de pe pamant sa o statorniceasca in Domnul.

Se intristeaza cand vad ca intristam pe Domnul si nu-L lasam pe Duhul Sfant sa vieze intru noi. Asupra lor apasa necazurile si intristarile intregului pamant, si sufletele lor sunt atrase de iubirea lui Dumnezeu si se roaga neincetat ca sa dobandim mangaiere in intristari si necazuri si pace pentru intreaga lume.

Prin rugaciunile lor fierbinti ei ne atrag si pe noi sa slujim lui Dumnezeu cu duh smerit si iubire.

Pentru smerenia si iubirea lor de norod ii iubeste pe ei Domnul. Se afla in mare osteneala si lupta duhovniceasca si de aceea sunt bogati in intelegerea sfintilor, pe care-i imita in vietile lor.

Domnul ne-a iubit intr-atat incat a suferit pentru noi pe cruce; si suferintele Lui au fost atat de mari, incat nu le putem pricepe, pentru ca iubim putin pe Domnul. Tot asa, si pastorii nostrii duhovnicesti sufera pentru noi, desi adeseori nu vedem suferintele lor. Noi, oile, trebuie sa intelegem aceasta si sa-i iubim si cinstim pe pastorii nostrii.

• Un profet al Ortodoxiei pătimitoare de Damaschin Christensen